Republica Moldova câştigă şi cu ajutorul României. Ce poate urma este esenţial

Presiunea a fost enormă, iar Plahotniuc a fost silit să se retragă. Soarta lui a devenit foarte puţin importantă, la fel şi destinul viitor al partidului său, ambele entităţi fiind declarate persona non grata în cancelariile marilor puteri care, de la un punct încolo, l-au considerat în mod egal ameninţare directă la adresa intereselor lor de securitate imediată sau extinsă în zona de contact între UE/NATO şi Rusia.

Raţionamentul este la fel de vechi cum este şi tehnica exercitării puterii: pot fi tolerate excepţii de la sistem, uneori chiar mai mult decât media considerată acceptabilă în statele democratice, gradul de acceptabilitate crescând odată cu distanţa dintre centru şi periferia unde se produce fenomenul în cauză. Dar, tocmai de aceea, reacţia de respingere devine mai rapidă şi mai nemiloasă atunci când „excepţia tolerate“ îşi pierde minţile (uneori la propriu), trece de limita roşie şi, în consecinţă, se transformă în vulnerabilitate majoră de securitate. Iar asta este de nepermis deoarece, chiar dacă entitatea în sine este minusculă, într-un anume context regional poate genera probleme dacă va fi considerată drept un model de urmat, un precedent permis şi care poate fi reprodus pe alte teritorii din zonă.

Situaţia era deosebit de sensibilă deoare războiul îngheţat din Transnistria se poate oricând uni cu zona de conflict din estul Ucrainei, generând o zonă deosebit de mare de instabilitate care să apese în diverse variante asupra Mării Negre sau/şi afecta zona Gurilor Dunării. Nimeni nu vrea asta. Iar în Republica Moldova trebuia găsită o soluţie care să servească drept model pentru Ucraina şi, de ce nu, pentru state cu potenţial conflictual intern aflate pe ţărmul estic al Mării Negre sau mai departe, în zona Mării Caspice.

Soluţia de compromis exersată cu succes în Republica Moldova este de a opri, cel puţin pentru moment, o evoluţe ostilă a evenimentelor, lăsând scena liberă pentru următoarea mare discuţie, cea esenţială, geo-strategică, privind configurarea finală a spaţiilor de securitate apropiată revedicate de către fiecare dintre puterile care au forţa de a juca la nivel continental.

Pe fond, despre asta este vorda şi despre asta se va discuta atunci când va trebui să se deseneze pe hartă cordorul strategic de separare şi să se dea garanţiile necesare, inclusiv modul în care, reciproc, fiecare va putea supraveghea zona respectivă. Am auzit că se poartă tratative avansate bazate pe un apel urgent la raţiune, justificat de cantitatea de armamente ce începe să se adune de o parte şi de alta a liniei de separare.

Problema este de a vedea cum conceptul de separare de care se vorbea până acum acela al unei eventuale „zone gri“, în fapt un no man's land în care să ne se petrec nimic deoarece actorii locali sunt mici şi atomizaţi, se transformă în ceva nou, adică un posibil cordon strategic de separaţie cu dublă guvernare, introdus ca parte integrantă în noile acorduri de securitate globale ce vor urma foarte rapid.

Politic vorbind, ceea ce s-a realizat la Chişinău trimite mesajul că diferenţierile ideologice extrem tip alb/negru şi însoţite de discursurile aferente exprimate cât mai dramatic pentru a convonge populaţie, specifice regiunii noastre, nu pot fi depăşite, în momente de criză reală, decât de o intervenţie externă, mai precis din partea puterilor pe care competitorii interni pe recunosc drept Entităţi Protectoare. Din păcate, numai aşa merge, numai aşa mai ascultă cineva, numai aşa se poate impune rezolvarea unei situaţii.

Spun „din păcate“ deoarece, de fapt, tot ceea ce se petrece înseamnă constarea unui eşec major al operaţiunilor anterioare derulate cu multă bunăvoinţă şi adesea cu mare ingenuitate în cadrul Parteneriatului Estic, ignorând „specificul local“ şi lăsând cale liberă unor aranjamente ciudate, din ce în ce mai ciudate, precum cele care au permis lui Plahotniuc, spre exemplu, să preia puterea absolută.

Există mecanisme de corecţie pentru asemenea situaţii şi ele intră în acţiune atunând când se constată lipsa oricăror alte soluţii. Cele oricând pregătite în Europa pentru a se împiedica ridicarea extrem drepte naţionaliste şi suveraniste. Ce este gata să înceapă acum în zona estului pntru a linişti disensiunile care evoluează în conflicte din ce în ce mai dure. Şi, mai ales, foarte urgent, pentru a evita ca acestea să politizeze şi cealaltă stare conflictuală care devine problematică la nivelul întregului areal: conflictul intern în cadrul bisricii ortodoxe, foarte, foarte aproape de a ajunge la stadiul excomunicărilor, rezultat al bătăliei foarte dure între Patriarhatul Rusiei şi foate multe biserici prietene, cu Patriarhatul ecumenic din Cosnatantinopole. Iar primul teritoriu în care lucrurile s-au exacerbat a fost Ucraina, acolo unde ierarhii nou numitei biserici autocefale, cu ajutorul Parlamentului, confiscă clădirile şi posesiuniule bisericii ortodoxe tradiţionale. Dacă un asemenea conflict înseamnă foarte puţin, dacă nu chiar deloc, pentru lumea occidentală, la noi încă poate deveni un autentic casus belli dacă este susţinut de propaganda eclasiastică.

Acestea sunt liniile de conflict şi, ca atare, cele pe care se fac eforturi de redeschidere a dialogului şi, din acest punct de vedere, vecinătatea românească a R.Moldovei şi Ucrainei este un vector conisderat de primă importanţă dacă, exact invers ca până acum, va fi utilizat corect. De aici şi răsuflatul de uurare după ce s-au văzut rezultatele misiunii trimise de ăreşedintele Iohannis, mai ales că, iniţial, ministrul nostru de externe transmisese mesajul de susţinere pentru soluţia Plahotniuc, trimiţând pe toată lumea în ceaţă.

Atenţie, aş zice, la această nouă dimensiune care poate constitui un atu pentru România în cazul în care UE se ţine de promisiunea făcută cu câteva zile în urmă, de a relua pe baze noi Parteneriatul Estic. În urgenţă, pentru Ucraina, Dar, poate, cu mult mai mult, context în care revine discuţia despre posibila propunere cu Klaus Iohannis preşedintele Consiliului, în locul lui Tusk (scriam despre asta în urmă cu doi ani), tocmai pentru a vorbi, în etapa următoare de cinci ani, despre stabilizarea UE şi a noii sale relaţii cu estul.

România are la dispoziţie o carte majoră, să cvem cine o va juca şi în ce context politic intern.