Relaţia Bucureşti-Chişinău: „Frate, frate, dar brânza-i pe bani“

Împrumutul de 150 de milioane euro, promis de Guvernul României, întârzie din cauza crizelor prelungite de pe malul Bâcului şi a unor condiţii neîndeplinite. Bucureştiul nu vrea să arunce banii în vânt, fără a avea certitudinea că aceştia vor fi utilizaţi raţional şi, ulterior, recuperaţi. Dar nici Chişinăul nu pare suficient de pregătit să-şi respecte angajamentele.

Reticenţa autorităţilor române este cât se poate de justificată. Având în vedere vulnerabilitatea sistemului financiar-bancar din Republica Moldova, neelucidarea furtului miliardului, corupţia endemică şi debandada instituţionalizată, dar şi sistarea de către partenerii externi a oricărei asistenţe financiare, premierul Cioloş este pus în situaţia de a amâna şi de a condiţiona ajutorul promis de către predecesorul său. Cu toate că, strict juridic, guvernele celor două state româneşti nu mai au ce negocia, dat fiind acordul semnat în septembrie 2015 la Neptun de către omologii plenipotenţiari Ponta şi Streleţ. Ulterior, acest document a fost ratificat de Parlamentul de la Chişinău, după nişte dezbateri sterile şi acuzaţii puerile, lansate de deputaţii socialişti şi comunişti, iar într-un final preşedintele Timofti l-a promulgat. La Palatul Cotroceni, însă, lucrurile au luat o turnură neaşteptată pentru o bună parte din clasa politică moldovenească. Băieţii şmecheri au crezut că vor primi bani doar pentru ochi frumoşi. Când-colo: ţeapă! Preşedintele Klaus Iohannis a expediat în Parlament spre reexaminare Legea pentru ratificarea Acordului de asistenţă financiară rambursabilă, pe motiv că „nu există certitudinea continuării procesului de reforme şi respectării angajamentelor pentru implementarea Acordului de Asociere UE-RM”.

Formal, premierul Cioloş putea să nu trimită niciun fel de listă cu măsuri pe care Cabinetul condus de Pavel Filip urmează să le întreprindă „în termenul cel mai scurt”. Şi asta deoarece Acordul nu trebuie revăzut la Palatul Victoria, ci în Parlamentul de la Bucureşti. Deci cei mai indicaţi ar fi fost domnii Zgonea (preşedintele Camerei Deputaţilor) şi Tăriceanu (preşedintele Senatului), care puteau să scrie o întreagă epopee speakerului Candu şi să ceară realizarea mai multor reforme de la majoritatea parlamentară de la Chişinău. Mai ales că iniţierea unui „proces transparent şi credibil care să ducă la numirea neîntârziată a Guvernatorului BNM” nu ţine de competenţa Executivului, ci a Legislativului. La fel cum adoptarea unui „pachet legislativ pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri” sau „lansarea unei analize sistemice a vulnerabilităţilor din sistemul bancar şi fixarea unui calendar legislativ de corectare a acestora” reprezintă prerogativele deputaţilor, nu ale miniştrilor moldoveni.

Anterior, partenerii de dezvoltare ai Republicii Moldova au transmis Guvernului Gaburici un set de recomandări, structurate în 80 de pagini. Acele „note informative” au rămas actuale, tocmai pentru că problemele semnalate s-au acutizat. Urmează să vedem dacă măcar în al 13-lea ceas există suficientă voinţă politică pentru a investiga delapidările de proporţii din bănci, de a-i trage la răspundere pe făptaşi, de a combate fenomenul corupţiei, de a reforma şi depolitiza organele de drept şi pe cele de reglementare etc. Fireşte că într-un termen restrâns nu le poţi soluţiona pe toate, mai ales când ai de strâns toate oalele sparte ale fostelor guverne, dar e cazul să fie urnit carul din loc. Nimeni nu poate ierta şi aştepta la nesfârşit rezultate, nici măcar propriul frate.

La drept vorbind, mi-aş fi dorit ca România să ne „cumpere”, nu să ne împrumute. Dacă tot PIB-ul republicii e cât bugetul a 3 judeţe din dreapta Prutului, dacă tot s-au făcut investiţii româneşti în infrastructură (drumuri reabilitate, reţele electrice şi gazoducte interconectate, grădiniţe şi şcoli reconstruite etc.), însă basarabeanul fie crede că-s banii Moscovei, fie că Bucureştiul îi este dator cu ceva, propun ca statul român să participe plenar la procesul de privatizare şi deetatizare din Republica Moldova. Să nu mai stea cu mâinile în sân sau să dea de pomană. Ajunge cât au fost hrăniţi şi corcoliţi „patrioţii de profesie”, dar şi „proeuropenii” de la Chişinău! Să fie cumpărate de statul român Moldtelecomul, Căile Ferate, Bucuria, Franzeluţa şi ce a mai rămas pe aici, după modelul implementat de ruşi, care au luat pe nimica toată MoldovaGazul şi altele. În concluzie, trebuie relansată relaţia Bucureşti-Chişinău după principiul: „frate, frate, dar brânza-i cu bani”.