Recensământul din Republica Moldova ca război informaţional identitar

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
steag republica moldova

Recent, au fost date publicităţii datele Recensământului populaţiei şi al locuinţele din R. Moldova. Datele au fost culese în 2014 şi publicate abia acum.

Text scris de Dan Dungaciu*

Tehnic vorbind, după cum a fost demonstrat deja de către numeroşi experţi şi comentatori, recensământul a fost un eşec şi datele sunt aproape inutilizabile: recensământul este unul parţial, cu ignorarea masivă a unui număr consistent de populaţiei, realizat deficitar şi, prin urmare, fără relevanţă ştiinţific. De aici şi lipsa lui acută de credibilitate, care nu va putea fi vindecată niciodată.

Dar, dincolo de neajunsurile organizatorice, ceea ce era evident de la început pentru cine urmărea construcţia instrumentelor de lucru (chestionarul) a fost confuzia identitară voită pe care autorităţile au inclus-o în chestionat încă de la început. Era evident acolo un scop politic şi care, astăzi, după dezvăluirea rezultatelor, se vădeşte a fi partea unui un veritabil război informaţional identitar care se desfăşoară, tacit, între Bucureşti şi Chişinău, încă de la apariţia Republicii Moldova ca stat prin declararea independenţei la 31 august 1991. (În realitate, chiar admiterea de către România ca o treime din fostul voievodat al Moldovei, complet nesemnificativă ca simbolistică istorică - capitală, evenimente, locuri istorice -, să îşi asume numele întregului voievodat, prin dublarea numelui provinciei româneşti Moldova, a fost semnalul pentru Chişinău a declanşării acestei confruntării identitare mereu prezente în relaţia bilaterală, uneori explicit, întotdeauna tacit, mereu ignorate la Bucureşti.)

Indiferent cât de riguros sunt devoalate astăzi defecţiunile evidente ale aşa numitului Recensământ, ele erau evidente de la început, iar datele acestui, în ciuda defecţiunilor evidente şi a lipsei de credibilitate, vor constitui bazele viitoarelor politici şi mesaje ale liderilor de la Chişinău sau Moscova în direcţia Bucureşti.

Cum spuneam, nu e nicio surpriză, de fapt. Textul de mai jos reproduce un articol avertisment publicat în 20 mai 2014 în presa de la Chişinău sub numele: „Noi suntem transnistreni!” Capcana echivalării „etniei” cu „naţionalitatea” în recensământul din R. Moldova (aici).

Articolul urmărea să deconstruiască strategia utilizată de autorităţile de la Chişinău prin echivalarea abuzivă a „etniei” cu „naţionalitatea” în chestionarul de recensământ – complet falsă şi manipulatorie în condiţiile practicilor administrative de la Chişinău - şi anticipa mizele (geo)politice ale Recensământului. Nu am schimbat nimic în acest text, cu atât mai puţin concluziile, care rămân şi astăzi, din păcate, perfect valide.

recensamant republica moldova

Miza politică şi identitară a recensământului finanţat de România

Recensământul din R. Moldova (12-25 mai a.c.) a început sub auspicii proaste, marcat de ambiguităţi legislative, bâlbe, amânări. Dincolo însă de acest preludiu nereuşit, problemele majore pe care le va genera acest recensământ vor veni mai ales după desfăşurarea lui. Şi asta din cauza unei neîntemeiate şi insidioase echivalări ale „etniei” cu „naţionalitatea” în chestionarele de recensământ. În ciuda numeroaselor avertismente, autorităţile au insistat cu obstinaţie să păstreze întrebarea în forma ei iniţială, menţinând confuzia între doi termeni care nu se suprapun ca semnificaţie nici în dicţionarele de specialitate, nici în uzul administraţiei publice, nici în percepţia publică din stânga Prutului.

Să vedem care este preţul acestei confuzii deloc inocente, menţinută în chestionarul unui recensământ pentru care, după cum afirma recent un înalt oficial, „România este unul din principalii donatori”. Culmea ironiei!

„Etnie” şi „naţionalitate”. O chestiune de terminologie. Ce spune literatura de specialitate?

Fără să intrăm în analize fastidioase de sociologie a naţiunii, vom spune doar că apelul la literatura de specialitate în ceea ce priveşte semnificaţia termenilor, chiar străină şi consacrată, trebuie făcut cu precauţie. Deja în faimosul Raport dedicat chestiunii naţiunii şi naţionalismului din 1939, elaborat de membrii ai Institutului Regal de Relaţii internaţionale din Londra – practic, primul de acest gen -, problema principală pe care o constatau autorii ţinea tocmai de multitudinea de sensuri şi semnificaţii pe care le au termenul „naţiune” şi derivatele sale. Este clar că nu există suprapuneri limpezi între „Volk”, „people”, „Nation” sau „nation”. La fel şi cu derivatele sale, inclusiv cele la care ne raportăm în acest articol, respectiv „etnie” sau „naţionalitate” („nationalité” sau „Nationalität”). De aceea, pentru o mai judicioasă înţelegere a conceptelor, trebuie să mergem inclusiv la uzul curent al limbii, dar şi a semnificaţiilor cu care aceste concepte au fost acreditate în societate. Ceea ce trebuie să facem, orientativ, şi în cazul pe care îl discutăm aici.

DEX-ul ne indică, la termenul „NAŢIONALITATE”, următoarele semnificaţii: „1. Apartenenţă a unei persoane la o anumită naţiune; cetăţenie (subl. N.). 2. Totalitatea însuşirilor specifice unei naţiuni; caracter naţional. 3. Apartenenţă a unei persoane juridice, a unei nave sau aeronave la un anumit stat”.

Sesizăm, deci, că semnificaţia principală a acestuia este, mai degrabă, asociată cu „cetăţenia”, nu cu „etnia”, cum vor să ne facă să credem diriguitorii recensământului, iar suprapunerea „naţionalităţii” cu „etnia” este mult mai vagă. Oricum, fie şi numai acest aspect ar fi trebuit să ridice legitime semne de întrebare decidenţilor de la Chişinău care ar fi trebuie să trateze chestiunea echivalării „etnie”/„naţionalitate” cu mai multă precauţie. Nu au făcut-o. Problema apare cu atât mai inexplicabilă cu cât sensul şi semnificaţia „etniei” şi a „naţionalităţii” sunt net diferite în uzul administrativ al birocraţiei de stat de la Chişinău. Niciodată, administraţia R. Moldova nu a echivalat aceşti termeni. A făcut-o, pentru prima dată, cu ocazia recensământului. 

„Etnia” nu e „naţionalitate” în buletinele de identitate ale R. Moldova

Iată primul exemplu, cel mai relevant cu putinţă în ceea ce priveşte utilizarea termenilor adoptată la nivel de stat: perfectarea buletinelor de identitate pentru cetăţenii R. Moldova. Formularul pe care solicitantul îl completează este foarte clar, iar printre rubricile care apar acolo – nume, prenume, data naşterii, locul naşterii etc. - există şi cea a „apartenenţei etnice”. Atât. Nici vorbă să fie echivalată cu „naţionalitatea” în respectivele formulare oficiale ale statului R. Moldova. Întrebarea care apare este legitimă: de ce în cazul buletinului de identitate este limpede ce înseamnă „etnie”, deci nu mai este nevoie de echivalarea ei cu „naţionalitate”, dar în cazul recensământului, nu?

Răspunsul îl vom avea selectând al doilea exemplu din uzul administrativ al R. Moldova, respectiv identificarea cetăţenilor în paşaportul statului R. Moldova.

republica moldova

Cine este de etnie „Republica Moldova”?

Paşaportul este un al act de identitate esenţial pentru cetăţeanul statului, care, precum buletinul de identitate, identifică sensurile conceptelor administrative, dar şi creează obişnuinţe pentru cetăţean. Ce scrie în paşaport devine, tacit, explicaţie, sens al termenilor, uz curent şi cotidian. Pe paşapoartele cetăţenilor din R. Moldova, de 20 de ani, nu apare rubrica „etnie”, însă apare rubrica „naţionalitate”. Şi aici se clarifică semnificaţiile – dar şi intenţiile - autorităţilor care gestionează acest recensământ. Căci sensul „naţionalităţii” nu are nicio legătură cu „etnia” în paşapoartele cetăţenilor din R. Moldova, şi asta din motivul că, la rubrica „naţionalitate” apare scris, cu majuscule, „REPUBLICA MOLDOVA”. Nici mai mult nici mai puţin.

Concluzia este evidentă pentru oricine cu minim bun simţ: pentru autorităţile republicii, „naţionalitatea” nu are nimic de-a face cu „etnia”, pentru că, indiferent de „etnia” subiectului, pe paşaportul emis de autorităţile statului, la rubrica „naţionalitate”, scrie acelaşi lucru: „REPUBLICA MOLDOVA”. Semnificaţia pe paşaport este aceea a „cetăţeniei”, nu „etniei”. Apartenenţa la statul R. Moldova, prin urmare, este cea care indică „naţionalitatea”, care, la rândul ei, indică apartenenţa la statul R. Moldova.

Şi întrebarea legitimă vine firesc: dacă aşa stau lucrurile, dacă acesta este uzul terminologic în R. Moldova, de unde până unde au decis autorităţile să echivaleze, doar în chestionarul de recensământ, „etnia” cu „naţionalitatea”, sugerând prin asta, până la urmă, o şi mai insidioasă echivalare a „etniei” cu „cetăţenia”?

O confuzie nu tocmai inocentă sau legitimarea „etniei” moldoveneşti

În realitate, acesta este secretul lui Polichinelle. Răspunsul este evident pentru oricine urmăreşte cât de cât evoluţia statului vecin după dobândirea independenţei. Miza majoră a guvernărilor, indiferent de culoarea politică, a fost – tacit sau explicit - una identitară, respectiv de perpetuare a moştenirii identitare sovietice a unui „popor moldovenesc” diferit de cel român, fie că diferenţierea vine pe canal „sovietic” (moldovenismul sovietic până în 2009) fie pe canal „european” (moldovenismul europenist de după 2009). Diferenţele sunt doar nuanţe, pe fond efectul este acelaşi. O nuanţă ar fi că actuala guvernare nu susţine aberaţia „limbii moldoveneşti”, doar că nici nu o dezavuează până la capăt. Nu o admite, dar o lasă, tacit, să atârne în Constituţia republicii şi nu face nimic pentru a o schimba de acolo.

Aceasta este grila de lectură corectă inclusiv a actualului recensământ. Care, la rândul său, va fi utilizat, tacit sau explicit, în acest registru, al proiectului identiar moldovenesc, diferit de cel românesc. Despre asta este vorba şi aici este secretul lui Polichinelle despre echivalarea „etnic/naţionalitate” în recensământ. Miza este politică, în niciun caz ştiinţifică. Miza nu este să lămurească subiecţii recensământului sau să colecteze informaţii corecte (atât cât se pot obţine prin asemenea instrumente), ci, mai degrabă, să inducă percepţii şi echivalenţe false, care, ulterior, vor intra în portofoliu şi discursul politic. Şiretlicul este următorul: termenul „etnic” fiind un cuvânt rareori folosit în mod curent, mai cu seamă în zona rurală, este evident că răspunsul la această întrebare va fi dat de către cei investigaţi – când nu va fi completat direct de investigator! – cu referire la termenul care le este mai familiar, respectiv cel de „naţionalitate”. Iar semnificaţia acestuia va fi echivalată, aproape automat, cu cel de „moldovean/moldovan”, aşa cum l-a învăţat uzul curent al limbii în R. Moldova, exprimat limpede în paşaport şi în spaţiul public.

Echivalarea „etniei” cu „naţionalitatea” (în realitate, cum am văzut, este vorba despre echivalarea „etniei” cu „cetăţenia”) va induce ideea că imensa majoritate a cetăţenilor sunt, „etnic”, „moldoveni”, deci nu români, prin urmare orice insistenţă pe această chestiune este inutilă şi nerezonabilă. Pe banii lor, politicienii din România vor primi mesajul să mai înceteze discuţiile despre glotonim/etnonim, pentru că datele recensământului, nu-i aşa, ne arată limpede în ce direcţie identitară se îndreaptă republica vecină. Chiar dacă nu va fi utilizat chiar aşa în registrul politic, „opinia publică” din R. Moldova va marşa abundent pe această chestiune furnizând zgomotul de fond pe care politicienii „rezonabili” şi – cum altfel? – europeni de la Chişinău îl vor invoca tacit în dialogul cu partea română, dar nu numai. Zgomotul de fond pe care, de fapt, ei înşişi l-au generat inclusiv prin confuziile deliberate ale chestionarului de la recensământ.

Care sunt consecinţele acestor rezultate? În realitate, dincolo de faptul că rezultatele vor fi puse în slujba proiectul identitar moldovenist şi, de aici, utilizarea lor politică în raport cu Vestul (inclusiv România), două sunt consecinţele care trebuie evidenţiate.

Prima consecinţă: Minciunea stă cu regele la masă sau iluzia „naţiunii civice”

Prima vizează chestiunea „naţiunii civice”, formulă utilizată cu precădere de politicieni sau lideri de opinie din R. Moldova, mulţi dintre ei fără să realizeze, deseori, ridicolul situaţiei. Dincolo de problemele cu care se confruntă definiţia însăşi a „naţiunii civice” în literatura de specialitate – asupra cărora nu insistăm aici -, situaţia e cel puţin comică: un stat care a apărut pe hartă în numele unor revendicări identitare, care aveau în prim plan limba şi alfabetul, şi care sărbătoreşte, în fiecare an, de 31 august, „Ziua limbii” – adică un stat care a apărut pe hartă ca urmare a unor revendicări ce ţin de etnic, nu de civic - se îmbăţoşează prin vocile unor reprezentanţi şi insistă că el promovează „naţiunea... civică”! Civicul e cinic în R. Moldova!

Ridicolul merge mai departe atunci când sesizăm că legislaţia în vigoare privitoare la identitate este iarăşi de natură „etnică”, nu civică, iar cazul cel mai elocvent este faimoasa Lege nr. 546 din 19.12.2003 privind aprobarea „Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova”. O lege în vigoare, care fundamentează proiectul identitar pe dimensiuni etnice evidente, cu o majoritate fondatoare a „etnicilor” moldoveni, cu „limbă moldovenească”. (În privinţa acestei legi a fost deja depusă o sesizare la Curtea Constituţională, pentru evidenta contradicţie ale legii cu ultimele hotărâri ale Curţii privitoare, de pildă, la denumirea corectă a limbii vorbite în republică. Aşteptăm cu interes rezultatul Curţii Constituţionale).

În realitate, concepţia „naţiunii civice” nu este decât un paravan, de aici şi aparentul paradox că cei mai îndârjiţi apărători ai „naţiunii civice” sunt cei mai înverşunaţi apărători ai „limbii moldoveneşti” sau ai diferenţierii etnice român/„moldovean”. Contradicţia este la ea acasă: dacă te declari adeptul concepţiei civice despre naţiune, care este explicaţia că susţii şi lupţi până la ridicol, uneori, pentru valorile unei naţiuni... „etnice” moldoveneşti?!

A doua consecinţă a recensământului vizează regiunea transnistreană. Dar înainte de asta, trebuie să facem un mic excurs în istoria recentă a regiuni.

transnistria

Un intermezzo: proiectul transnistrean de „construire a naţiunii” (nation buiding)

În puzderia dezbaterilor naţionale sau internaţionale privind „soluţionarea chestiunii transnistrene”, în diferite formate, oficiale, oficioase, ale societăţii civile etc – a fost neglijat aproape sistematic un fenomen derulat în regiunea separatistă, practic, odată cu declararea aşa zisei independenţe a acesteia. Este vorba despre fenomenul de „nation-building” („construcţia naţiunii) derulat în stânga Nistrului.

Începând cu 1991, o serie de ingrediente au intrat în acest proiect relativ incoerent, după cum remarcă istoricii occidentali cei care i-au făcut proiectul: aşa zisa moştenire eurasiatică a regiunii şi tradiţia „scitică” a locului (Transnistria, chipurile, ar semăna ca geografie cu „un arc scit”); cultul generalului rus Aleksandr V. Suvorov, fondatorul Tiraspolului; glorificarea armatei sovietice/ruse; asumarea moştenirii sovietice, respectiv a simbolisticii RSSM; resuscitarea perioada 1924-1940 (când capitala republicii creată de Stalin era la Balta, ulterior la Tiraspol); ideea apartenenţei, în termeni de limbă, cultură, religie, geopolitică la spaţiul unei Rusii dincolo de fruntariile acesteia; un specific local menţinut şi în timpul sovietic (ilustrat în formule relevante de genul „dacă vrei să fii ministru/ trebuie să fii de peste Nistru”), accentuarea în mentalul public a războiului cu Chişinăul, mai ales bătălia pentru Bender din 1992, supranumit de „oficialii” de la Tiraspol „Berlinul nostru de Vest” (fostul „ministru de externe” Liţkai), cultul personalităţii prezidenţiale (mai cu seamă în cazul lui Igor Smirnov), parade şi defilări, manifestaţii publice, moneda proprie, administraţie „de stat” şi instituţii proprii etc.

Procesul „teoretic” s-a derulat pe un scenariu consacrat, încă din 1991, când s-a iniţiat un „laborator de cercetare academică a istoriei Transnistriei”, la Universitatea de stat Taras G. Shevchenko şi condus de istoricul de la Chişinău Nikolai V. Babilunga. Au urmat ingredientele cunoscute: educaţie în şcoli, editarea de istorii „oficiale”, precum „Istoria RMT” din anul 2000, scrisă cu ajutorul istoricilor de la Moscova, atlase geopolitice tipărite în limbi de circulaţie, aniversările „Zilei republicii” din 2 septembrie şi a altor date conectate cu războiul de pe Nistru sau cu date din moştenirea sovietică: 1 mai, 9 mai, 22 iunie, 7 noiembrie. Multe din aceste iniţiative, dacă nu toate, aveau darul de a separa nu doar geografic regiunea de R. Moldova controlată de autorităţile legitime de la Chişinău, dar şi ideologic: Chişinăul ar aparţine Vestului (inclusiv României), prin tradiţie, cultură, identitate şi decizie politică, pe când regiunea separatistă, Estului (prin aceleaşi ingrediente). Fostul „ministru de externe” Liţkai a lansat, la un moment dat, chiar un „argument” menit să explice diferenţierile de construcţie „statală” de pe cele două maluri ale Nistrului: pe când malul drept merge pe o formulă învechită de secol XIX, respectiv construcţie de stat bazată pe o etnie majoritară („moldoveni”/români), Tiraspolul funcţionează pe un proiect post-modern, al unui stat fără majoritate - pentru că există, în cantităţi relativ egale, ruşi, moldoveni, ucraineni -, fără o singură limbă oficială - căci există trei, respectiv rusa, ucraineana şi limba moldovenească (în versiune sovietică, respectiv cu alfabet chirilic). De remarcat aici că „RMT” este mai coerentă din acest punct de vedere decât RM: pentru Tiraspol, „limba moldovenească” din dreapta Prutului este română, din moment ce este scrisă în alfabet latin, deci este „limbă străină” în RMP. În replică, şi complet incoerent, Chişinăul menţine în Constituţie „limba moldovenească”, deşi a trecut la alfabet latin! Aici este şi una dintre sursele importante ale scandalului aşa-ziselor şcoli româneşti din Transnistria, care are ca sursă şi definiţiile diferite ale limbii române de pe cele două maluri ale Nistrului. În realitate, ambele greşite şi false, dar din raţiuni diferite.

Nu este clar în acest moment în ce măsură a reuşit proiectul identitar al acestei republici. Nu avem date care să acrediteze un succes, dar nici nu trebuie exclusă ipoteza că generaţiile din Transnistria născute în jurul anului 1990 (deci acum aproximativ de 30 de ani), crescute şi educate fără legătură cu R. Moldova, au fost afectate de acesta. Apartenenţa lor regională s-a încercat a fi convertită, treptat, la o apartenenţă „statală”, de nimeni nerecunoscută însă, nici măcar de Rusia (care o foloseşte doar pentru a bloca accesul R. Moldova spre spaţiul euro-atlantic, inclusiv România)


Vadim Krasnoselskii şi Dmitri Rogozin

krasnoselskii www.vspmr.org

A doua consecinţă: dacă transnistrenii vor face un recensământ similar?

Revenim acum la ideea principală a acestui articol şi la posibilele consecinţe ale recensământului. Legătura este următoarea: în realitate, deşi e greu de acceptat pentru unii, destinul tânăr al R. Moldova poate fi citit în aceeaşi grilă ca cea de mai sus. După cum remarca cineva, efortul R. Moldova din punct de vedere identitar a fost „al părţii care vrea să devină întreg”. Sau, în alţi termeni, ai etosului (specific regional) care vrea să devină ethnos (popor cu identitate specifică). Procesele sunt relativ similare între cele două maluri ale Nistrului, doar că în cazul aşa-zisei RMN durează de 20 de ani, iar în cazul R. Moldova de... 70 de ani.

Acesta este motivul pentru care trebuie să subliniem aici şi a doua consecinţă, neprevăzută de către autorităţile de la Chişinău, ale recensământului în curs de derulare. Acest instrument, care este, în cazul Chişinăului, cum am văzut, inclusiv un instrument de construcţie identitară, poate fi, la rândul său, foarte uşor adoptat de regiunea separatistă şi utilizat în scopurile propriului proiect identitar.

Mai concret. Cine deschide, de pildă, pagina de pe Wikipedia a lui Mihai Burlă, actualul preşedinte al aşa zisului Soviet Suprem de la Tiraspol, poate citi în dreptul rubricilor de identificare următoarele. Etnia: român; cetăţenia: Transnistria. Mihai Burla este din Cernăuţi şi aşa se explică etnonimul român (după reţeta sovietică după care în RSSM trăiau moldoveni, iar la Cernăuţi... români!). Dincolo de asta, sesizăm că formula de identificare este relativ similară cu cea din paşapoartele R. Moldova unde, după cum am arătat deja, la rubrica naţionalitate scrie: Republica Moldova.

Întrebarea este următoarea: ce se va întâmpla dacă aşa zisele autorităţi de la Tiraspol vor decide să construiască într-un recensământ rubrica de autoidentificare identitară a locuitorilor de acolo în manieră identică cu cea de la Chişinău? Respectiv, să formuleze întrebarea în aşa fel, încât cei investigaţi să răspundă la întrebarea legată de apartenenţa etnică în termeni de cetăţenie, aşa cum se va întâmpla/se întâmplă în realitate cu recensământul din R. Moldova? Rezultatul nu este greu de ghicit: vom avea în final „validarea” „etniei transnistrene”, care, la limită, va putea deveni fundamentul „naţiunii civice transnistrene”, cu aşa-zisul ei specific post-modern etc. etc. „Poporul transnistrean” s-a născut, nu-i aşa, din moment ce datele recensământului de acolo au „validat” identitatea lui indelebilă!

Problema nu este enormitatea unei asemenea întreprinderi, ci cum va mai putea Chişinăul răspunde sau respinge coerent şi credibil asemenea potenţiale provocări identitare?

În realitate, nu ar putea...

republica moldova

Etosul care vrea să devină ethnos sau concluziile unui eşec propagandistic anunţat

Concluziile de etapă ale recensământului derulat în acest moment în stânga Prutului şi a consecinţelor sale pot fi rezumate după cum urmează:

1. Actuala guvernare marşează pe acelaşi proiect identitar diferenţiator faţă de România, fie că o face în forme soft, „europene” sau camuflate de stindardul integrării europene;

2. Relaţia cu Româna se va „etniciza” de aici încolo, fie şi tacit, căci proiectul „austriac” de construcţie identitară a actualului guvern de la Chişinău va fi cel prevalent în R. Moldova, cu recunoaşterea tacită a identităţii de limbă, dar fără eforturi de a o modifica în Constituţie;

3. Iluzia „naţiunii civice” va rămâne şi va fi promovată şi de aici înainte, din două raţiuni: fie incultură academică crasă a promotorilor politici sau din spaţiul public fie camuflaj ideologic, căci conţinutul aşa-zisei „naţiuni civice” în R. Moldova este, în realitate, cel al „naţiunii etnice moldoveneşti”;

4. Strategiile identitare de acest fel nu vor rămânea fără urmări pe malul stâng al Nistrului, pentru că regiunea separatistă transnistreană le va replica, în oglindă, dată fiind similitudinea între procesele de tip „partea care vrea să devină întreg” specifice ambelor maluri ale Nistrului;

5. R. Moldova şi autorităţile guvernamentale au, fireşte, tot dreptul din lume de a alege şi promova proiectul identitar şi politic spre care tind. Singura problemă este minima onestitate, singura care ne va permite să înţelegem succesele, eşecurile şi viitorul relaţiei bilaterale. Este însă profund regretabil ca un recensământ extrem de util statului R. Moldova şi al cărui principal finanţator este statul român să fie utilizat ca instrument de manipulare şi promovare identitară menite nu să apropie, ci mai degrabă să răcească identitar relaţiile dintre cele două state care, pe vremea Podurilor de flori, erau numite, cu adâncă semnificaţie, „maluri de Prut”.

Dan Dungaciu este membru al Consiliului de Experţi LARICS.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite