O sută de ani de la declanşarea „Marelui Război“, 1914-1918: o evocare

“Marele Război” a fost prototipul unui război total, un conflict în care nu erau implicate doar armatele ţărilor beligerante, dar întreaga populaţie civilă.

Primul Război Mondial a schimbat radical Europa şi întreaga lume. Ambele tabere beligerante credeau că va fi de scurtă durată, soldaţilor spunându-li-se că vor fi acasă de Crăciun, în decembrie 1914. Cei care au supravieţuit au prins sărbătorile de iarnă în sânul familiei abia după 4 ani.

Acum un veac, la 28 iulie 1914, Austro-Ungaria atacă Serbia, având carte blanche din partea Germaniei, cu care avea încheiată o alianţă militară de peste trei decenii. Ţarul Rusiei Nikolai al II-lea, văr drept cu împăratul german Wilhelm al II-lea, a încercat în zadar să tempereze simpatia populară a supuşilor săi pravoslavnici pentru Serbia ortodoxă. Rusia se mobilizează, drept urmare Germania îi declară război la 1 august.

Peste 2 zile, Berlinul declară război şi Franţei, aliatul ruşilor de două decenii. Marea Britanie intră în război în ziua următoare invocând încălcarea de către germani a neutralităţii Belgiei, a cărei garant Londra era conform unui tratat din 1839. Deşi de departe Germania pare a fi cea mai responsabilă putere care declanşează „Marele Război”, cum e numit conflictul în epocă, majoritatea ţărilor beligerante au partea lor de vină deopotrivă, acestea introducând anterior serviciului militar obligatoriu – cu excepţia notabilă a Marii Britanii – ceea ce era o măsură care anticipează temerile sau intenţiile belicoase ale ţărilor în cauză. Pe lângă aceasta, toate Marile Puteri, dar şi unele mijlocii sau mici, ca Serbia, adoptase planuri de înarmare rapidă şi opinia publică era pregătită psihologic de un război, spiritele fiind încinse şi fiecare având speranţa într-o victorie rapidă şi categorică. Germania era cointeresată să înceapă războiul cu cât mai devreme posibil, pentru a nu permite Rusiei să-şi ducă la capăt planul de înarmare ţintit pentru 1917. În ciuda a ceea ce aşteptau ambele părţi beligerante – Antanta şi Puterile Centrale – războiul s-a transformat în curând într-un război defensiv, de uzură, un război al tranşeelor, s-a spus, decât într-un război fulger (blitzkrieg), de tip ofensiv. Deşi se părea că la un moment dat Germania şi aliaţii săi aveau sorţi de izbândă, până la urmă deznodământul a fost în favoarea Antantei care dispune şi mobilizează mai multe resurse economice, militare şi umane decât adversarul. Mai ales că din aprilie 1917, Statele Unite intră în război de partea Antantei ca putere asociată, opinia publică americană fiind înclinată să intre în conflictul din Europa mai ales după scufundarea, de către submarinele germane doi ani mai devreme, a vasului de pasageri Lusitania (mai 1915), tragedie în urma căreia au murit 1195 de persoane, dintre care 128 cetăţeni americani. 

În cei patru ani de război, părţile angajate în conflict şi-au perfecţionat tipurile de armament disponibile şi au inventat altele noi în aşa măsură încât la 1918 Europa şi America de Nord dispuneau de un potenţial de distrugere fără precedent: tancuri, folosite pe larg pe frontul de Vest, în Franţa; avioane de recunoaştere, şi, mai ales spre sfârşit, de bombardament; gazul toxic, folosit prima dată de germani, la Ypres, în Belgia (aprilie 1915), încălcând astfel o convenţia internaţională de la Haga anterioară războiului; artilerie grea, care arunca obuze la o distanţă de până la o sută de km; şi nu în ultimul rând, submarine şi diferite tipuri de crucişătoare şi cuirasate. “Marele Război” devine prototipul unui război total, un conflict în care nu erau implicate doar armatele ţărilor beligerante, dar întreaga populaţie civilă. Nu se mai confruntă armatele, ci naţiunile. Apar şi fenomene genocidare, în care cad victime sute de mii de persoane inocente din cadrul populaţiei civile, cum s-a întâmplat cu armenii din Imperiul Otoman. 

Armistiţiul care a pus capăt războiului, semnat la 11 noiembrie 1918, şi mai ales Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919 (o dată aleasă nu întâmplător, făcând aluzie la responsabilitatea Germaniei în ce va urma după asasinarea prinţului moştenitor austro-ungar Franz Ferdinand la Sarajevo, cinci ani mai devreme), a fost perceput de germani ca o 'pace punitivă'. Armata germană, prin comparaţie cu 1945, nu fusese învinsă pe frontul de luptă, defilarea acesteia în oraşele germane în drum spre casă creând impresia printre germani că avuse loc o trădare în interior. Acest mit va fi speculat la maxim de Hitler (mitul „lovitorii cu cuţitul în spate”), găsind în evrei ţapul ispăşitor care, în ideea unei victorii germane absolute şi sigure în viitorul conflict urmau să fie internaţi în lagăre şi exterminaţi.

După 1933, Führer-ul a speculat între interesele divergente ale Marilor Puteri învingătoare şi a reuşit în şase ani să creeze cea mai redutabilă armată din lume. Deşi existau suficiente instrumente paşnice, mai ales în forma unor sancţiuni economice, care puteau fi adoptate fie la nivelul Ligii Naţiunilor sau numai a Franţei şi Marii Britanii, acest lucru nu a fost folosit din plin, ceea ce l-a încurajat pe Hitler să continuă lista încălcărilor prevederilor Tratatului de la Versailles (remilitarizarea Renaniei, martie 1936; Anschluss-ul Austriei cu Germania, martie 1938; lichidarea Cehoslovaciei în martie 1939). Din 1939, când începe ceea ce numim azi 'al doilea război mondial', „Marele Război” din 1914-1918 devenea, în conştiinţa contemporanilor, 'primul război mondial'.