O Republica Moldova anti-românească, cu pretenţii europene

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nota de plată a acţiunilor de bună credinţă şi sprijin ale României faţă de Republica Moldova încep să se acumuleze, pe principiul „nici o faptă bună nu va rămâne nepedepsită”.

File din realităţile unor manifestări publice pentru care România a plătit 100 mil. euro şi susţine drumul european al Chişinăului cu propriile costuri

După ce a ajutat statul Republica Moldova să iasă din criza economică profundă, acordându-i împrumutul de 100 mil. euro şi umblând la ratinguri, inclusiv prin susţinerea drumului european al Republicii Moldova, acordului cu FMI şi deblocării fondurilor Uniunii Europene, România se vede în situaţia în care la Chişinău se profilează tot mai mult accentele anti-româneşti.

Astfel, Igor Dodon, preşedintele pro-rus cu porniri lesne de anticipat la numirea sa, se declară preşedinte doar a propriului electorat şi-şi asumă poziţia pro-rusă şi anti-europeană, anti-românească pe care a propovăduit-o în campania electorală. Tot într-o pornire vindicativă şi profund ostilă, a decretat Anul Ştefan cele Mare peste Anul Centenarului Statului naţional român unitar, în 2018, cu vădita intenţie de a promova, din nou, teoria moldovenismului, de data aceasta pentru o nouă generaţie, contrapunând sărbătorii româneşti ce ar trebui celebrată şi la Chişinău, festivităţi de stat construite prin mimetism dar revendicând o Moldovă Mare sub simbolul lui Ştefan cel Mare.

Mai grav este că toate aceste bâţâieli de imagine şi pline de simbolism, desprinse din cărţile de război informaţional rus, împotriva României şi a propriilor cetăţeni, nu sunt sancţionate deloc de guvernarea asumat pro-europeană care e principala beneficiară a eforturilor româneşti de a menţine Chişinăul pe calea reformelor şi a drumului european. Dacă cineva atacă UE, mai există reacţii, însă atacurile la adresa României nu sunt sancţionate de niciun oficial guvernamental. Dodon zburdă singur alături de armate de propagandişti pro-ruşi. Şi te mai miri că specialiştii şi cei ce pot pleacă pe capete, în timp ce atmosfera e tot mai puţin respirabilă pentru cei ce se revendică români.

Pe acest fond, continuă criticile şi eforturile majore de a asigura asistenţa de 100 mil. euro a Uniunii Europene către Republica Moldova. Un efort care este pe deplin sabotat atât de voci critice ale opoziţiei, care luptă parcă împotriva propriului public şi a propriilor votanţi, în tentativa de a pune Guvernul în dificultate prin neprimirea acestor bani, acuzând România pentru sprijinul adus, de pe poziţii partinice, în timp ce nici ritmul reformelor, nici coerenţa acţiunii nu ajută neapărat.

În regiunea separatistă, acţiunea Ucrainei ajută simţitor la preluarea de către Republica Moldova a controlului asupra frontierei de stat, pentru prima oară după 1991, anul declarării Independenţei. Şi aici reacţiile separatiste şi ale Dumei de Stat ruse trădează nervozitatea şi mesajele dure sunt menite să crească presiunea asupra Chişinăului, ceva mai ruşinos decât Kievul aflat în război cu armata rusă în Donbass şi cu teritoriul amputat prin raptul şi anexarea Crimeii.

România va continua să joace un rol important, de aceea raportarea la Bucureşti nu trebuie făcută exclusiv atunci când sunt necesari banii sau sprijinul politic şi de intervenţie în favoarea Chişinăului.

Nu în ultimul rând, desconsiderarea opiniilor exprimate pe scară largă de elita de la Chişinău creează falii majore în societate, iar tentaţia lucrului ieftin exclusiv cu nivelul maselor şi ignorarea elitei pe principiul strict cantitativ, creează dificultăţi de perspectivă la Chişinău, în primul rând în privinţa gestionării treburilor publice după alegeri cu profesionişti cunoscători şi doritori să se alăture eforturilor unei guvernări.

De aceea, eforturile autorităţilor şi a opoziţiei pro-europene deopotrivă trebuie să se canalizeze mai mult pe definirea clară a divergenţelor, dar şi construirea perspectivei unei coaliţii pro-europene după alegerile generale de la sfârşitul lui 2018 – începutul lui 2019. Iar aici România va continua să joace un rol important, de aceea raportarea la Bucureşti nu trebuie făcută exclusiv atunci când sunt necesari banii sau sprijinul politic şi de intervenţie în favoarea Chişinăului, ci şi atunci când în spaţiul public şi mai ales din spaţiul instituţiilor publice, cu precădere Preşedinţia Republicii Moldova, se ridică diatribe anti-româneşti şi sunt generate acţiuni împotriva a tot ce e românesc asumat în Republica Moldova.


Ştefan cel Mare

stefan cel mare

1. Mimetism şi moldovenism vetust la Igor Dodon: Anul Ştefan cel Mare

Preşedintele Republicii Moldova, Igor Dodon, a decretat, mai săptămâna trecută, anul 2018 Anul Ştefan cel Mare în Republica Moldova. Apropriindu-şi această sărbătoare, alocă fonduri de la buget şi cu un comitet de organizare major, pregăteşte sărbători comemorative pentru celebrarea unui decretat An Ştefan cel Mare la Chişinău şi în întreaga Republica Moldova.

Până aici nimic ieşit din comun. Ba chiar un gest salutar, care ar trebui aplaudat pentru că iată, după ce s-a dat cu fundul de pământ cu poziţii pro-ruse, Igor Dodon alege un simbol care uneşte români şi moldoveni, oricum s-ar autoidentifica majoritatea cetăţenilor din Republica Moldova, ba mai mult, alege personajul declarat cel mai iubit personaj istoric în România şi, în acelaşi an al studiului, cel mai iubit personaj istoric de către cetăţenii Republicii Moldova.

Imitând pas cu pas acţiunile pe care le face România în întâmpinarea lui 1 Decembrie 2018, aleasă şi Ziua Naţională a României, Igor Dodon inventează peste noapte un An Ştefan cel Mare contrapus Anului Centenarului. 

O asemenea celebrare ar fi, deci, un semn de normalitate şi unitate, în alte condiţii. Din păcate, numai unitatea şi istoria comună, respectiv identitatea comună, limba comună, cultura comună nu stau în capul lui Dodon şi în conceptul din spatele sărbătorii. Din contra. Într-un semn de mimetism şi recădere în moldovenismul vetust al perioadei staliniste, care a dus la apariţia RASSM cu capitala la Tiraspol pe teritoriul ce conţinea şi părţi ale Ucrainei, în 1924, respectiv a teoriei moldovenismului sovietic al lui Artiom Lazarev, în 1975, preşedintele pro-rus al Republicii Moldova creează o sărbătoare din pământ, din iarbă verde, cu tentaţia de a şi-l apropia pe Ştefan cel Mare exclusiv de Republica Moldova sau de virtuala Moldovă Mare şi de a contrapune, astfel, în oglindă, sărbătorile şi comemorările din anul 2018 din Republica Moldova celor din România, respectiv festivităţile Centenarului Statului Naţional Român Unitar care ar trebui să aibă loc şi în stânga Prutului.

Deci, imitând pas cu pas acţiunile pe care le face România în întâmpinarea lui 1 Decembrie 2018, aleasă şi Ziua Naţională a României, Igor Dodon inventează peste noapte un An Ştefan cel Mare contrapus Anului Centenarului. E şi o replică la „vechimea” Republicii Moldova, revendicată de moldovenism nu de la 1991, 27 august, ci din perioada principatului medieval Moldova, contrapusă unei variante de stat modern român plasată de istoriografia moldovenistă la Regulamentele organice – prima Constituţie a Principatelor române 1821-1829 – la Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859, sau chiar la 1 decembrie 1918. Deci la România Modernă şi intrarea în Epoca Contemporană.

Evident că abordarea e un gest cel puţin neprietenesc, dacă nu ar acoperi chiar abordările ofensive şi gratuite, ce reflectă vechile înclinaţii moldoveniste ale lui Dodon. A contrapune unui stat naţional contemporan (1 decembrie 1918) sau unui stat român modern (secolul 19) un principat medieval, parte a Ţărilor române şi cu istorie comună de peste 2000 de ani, de la Burebista, Decebal şi romanizarea anilor 100-273 ale ocupaţiei romane, este pe deplin un gest de aberaţie istorică şi de forţare politică. Dodon nu recunoaşte România decât după ce Basarabia a fost ocupată de ruşi, în 1812. Restul nu mai contează. Pentru că regiunea Moldovei de Est de unde se revendică în teoria moldovenismului Republica Moldova era deja la ruşi. Din contra, 1 decembrie 2018 este o înfrângere pentru ruşi şi nu o reparaţie istorică şi statul naţional unitar român este expresia acestei înfrângeri în egală măsură cu cea resimţită de Ungaria la Trianon, când a fost consemnată oficial România Mare.

Pe de altă parte, lucrurile sunt mult mai clare la nivelul personajului ales. Ştefan cel Mare şi Sfânt a luptat şi a ctitorit biserici, şi a durat cetăţi în dreapta Prutului. Dacă despre călătoriile sale la Cetatea Albă există date controversate, în ceea ce priveşte călătoriile sale pe actualul teritoriu al Republicii Moldova nu există consemnări documentare. Cetatea de scaun a fost Suceava, e înmormântat la Putna, toate cetăţile de scaun ale domnitorilor moldoveni au fost în dreapta Prutului, iar capitala modernă a Moldovei, Iaşul, este locul unde s-a decis unirea principatelor. În plus, chiar înainte de 1600, la prima unire a principatelor, nu s-a pus problema ca vreun locuitor al Ţărilor române, inclusiv Transilvania, să-şi pună problema că nu aparţine aceluiaşi neam, românesc.

E ca şi cum am spune Germaniei sau Italiei, cu referire la perioada medievală, că Hamburgul şi Munchenul nu aparţin Germaniei sau că Piemontul şi Latiumul sunt regiuni care provin din state diferite pentru că în Evul Mediu construcţia statală nu era desăvârşită. Dar aici argumentele istorice sunt de neignorat.

Şi la nivel politic, şi cu bătălia de istoriografii, moldovenismul vetust şi retrograd a pierdut toate bătăliile. Şi în 1924, şi în 1975, adică în perioada bolşevică şi sovietică, el nu s-a putut înrădăcina pentru simplul motiv că istoricii sovietici ruşi, ucraineni şi din RSS Moldovenească au diferenţe de abordare ireconciliabile şi se contrazic singuri. Nici în 1994, la Congresul Casa Noastră Republica Moldova, nici la revenirea moldovenismului lui Voronin, în 2001, cu Legea Concepţiei Politicii naţionale, nu a existat nici un fel de susţinere temeinică, legitimă, logică, istorică a moldovenismului, care a pierdut constant pe toate fronturile. Nu mai vorbim despre faptul că Artiom Lazarev şi Vasili Stati, chiar, au avut ceva mai multă şcoală decât urmaşii lor într-ale teoriei moldovenismului, acelaşi Vasili Stati de la dicţionarul româno-moldovensc încoace sau Victor Stepaniuc şi alţi epigoni.

Celebrarea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în Republica Moldova, în 2018, ca formă de contrapunere Centenarului Statului Naţional Unitar Român, este o impietate.

De aceea zic că reînvierea moldovenismului în 2017, pentru un nou val de tineri, este, de asemenea, o întreprindere sortită eşecului. În primul rând pentru că-i împinge pe cei mai tineri şi mai puţini tineri la cărţile de istorie. Şi, deci, către adevărurile existenţei unui singur neam românesc, trăitor în provincii istorice, din care unele au fost amputate teritorial. De altfel, însăşi Independenţa de stat a Republicii Moldova e întemeiată pe denunţarea Pactului Ribentropp-Molotov, care a dus la anexarea Basarabiei de către sovietici. Identitatea românească, limba română, istoria României, cultura şi spiritualitatea comună sunt baza legitimităţii revendicării rupturii RSS Moldovenească de URSS şi a declarării independenţei de stat a Republicii Moldova.

De aceea, celebrarea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în Republica Moldova, în 2018, ca formă de contrapunere Centenarului Statului Naţional Unitar Român, este o impietate. Nu are nici o legătură cu istoria şi celebrarea anilor petrecuţi de la naştere sau moartea sa, e doar un pretext de vehiculare a teoriilor moldovenismului. În calitate de român, moldovean şi ieşean totodată, preţuiesc toate identităţile mele, dar nu pot să consider că identitatea mea locală sau regională ţine loc de identitatea naţională.

În plus, la fel cum câinele dă din coadă, nu coada din câine, nici revendicarea unei eventuale unităţi moldoveneşti de către minţile înfierbântate din Republica Moldova nu poate ţine loc decât eventual de noi probleme, Chişinăul revendicând concomitent teritorii de la singurii săi doi vecini, ambii mai importanţi şi mai solizi, cu o mai mare greutate strategică şi o orientare pro-europeană şi euroatlantică asumată. Şi asta când partea din principatului românesc Moldova, ce se află azi pe teritoriul statului român, după unirea consimţită şi reluând Unirea lui Mihai Viteazul la 1600, este de două ori mai mare teritorial şi de mai bine de două ori mai populată decât Republica Moldova, în timp ce restul principatului Moldova rămas în cadrul statului ucrainean este cel puţin la fel de important teritorial şi ca populaţie ca Republica Moldova. Istoria a adus românii moldoveni în trei state, dar identitatea românească comună nu poate fost negată niciodată.


Igor Dodon FOTO presedinte.md

Igor Dodon Alexandr Lukasenko FOTO presedinte.md

2. Igor Dodon, un preşedinte doar pentru jumătate de populaţie

Preşedintele Republicii Moldova, Igor Dodon, a admis vineri seara că nu a reuşit să devină preşedintele tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, aşa cum a promis în perioada electorală. „Este foarte dificil. Ca să fii preşedinte al tuturor trebuie să fii mut, să nu ai poziţia ta”, a spus Igor Dodon. Cu toate acestea, a spus el, sondajele arată că tot mai mulţi oameni au încredere în instituţia prezidenţială şi în preşedinte.

Dodon s-a declarat convins că Partidul Socialiştilor, al cărui lider a fost până a fi ales preşedinte al republicii, va deţine majoritatea în viitorul parlament în urma alegerilor legislative de anul viitor.

Prin declaraţia că nu este decât un şef de stat pentru cei care cred ca el şi care l-au votat, Igor Dodon arată că nu a înţeles nimic din politică, nimic din politica mare, politica de stat. 

Igor Dodon a întreprins până în prezent 4 vizite de stat în Rusia (şi câteva particulare) una în Iran, alta la Budapesta şi numai una la Bruxelles, iar cu liderii statelor vecine nu a avut nicio întrevedere oficială. Ba mai mult, nici nu are perspectivă să meargă la Kiev sau Bucureşti, după ce a jignit în campanie ambele state, vorbind despre Crimeea rusă, iar după ce a fost ales a îmbrăţişat moldovenismul, atacând impardonabil România. În plus, ambele state vecine, singurii vecini ai Republicii Moldova, au ales orientarea occidentală – România fiind membru NATO şi al Uniunii Europene, în timp ce Dodon are orientare pro-rusă şi vrea să ducă Republica Moldova ca vasal cu suveranitate limitată şi trupe de ocupaţie în Noul Imperiu Rus al lui Putin. De aceea, nu a cerut niciodată retragerea trupelor ruse din regiunea separatistă, deşi Guvernul şi majoritatea o fac tot timpul.

În fapt, prin declaraţia că nu este decât un şef de stat pentru cei care cred ca el şi care l-au votat, Igor Dodon arată că nu a înţeles nimic din politică, nimic din politica mare, politica de stat. Că e un simplu politruc, un politician de duzină, cu realizări electorale, e adevărat, dar la fel de meteoric, deoarece nu a realizat că pentru a fi bărbat de stat trebuie să treci dincolo de umori şi opţiuni personale. Simplul fapt că face referire la partidul său şi victoria electorală viitoare arată că nu-l interesează decât o câtime din public şi să transforme Republica Moldova după cum vrea el, nu să respecte opţiunile cetăţenilor Republicii Moldova şi să-i asculte, că-i place sau nu opţiunea acestora.

Într-adevăr, a fi şef de stat, Preşedinte mare, Om politic şi de stat, cu majusculă, nu-i lucru uşor. O descoperă Igor Dodon acum. Putea să întrebe sau să se uite la experienţele predecesorilor săi. Astfel, când a rătăcit calea, fiecare dintre ei a fost aruncat de electorat peste bord. Mircea Snegur a plecat unionist şi român, a trecut prin Casa Noastră Republica Moldova la moldovenism, şi a revenit la denumirea limbii când pierdea puterea, generând şi un conflict, cu doi miniştri ai Apărării concomitent şi cu tancurile pe străzile Chişinăului. Petru Lucinschi, mai rutinat, şi el a trebuit să dispară după modificarea Constituţiei care nu i-a mai permis nici să candideze.

Vladimir Voronin a dispărut urât, după al doilea mandat, cu sângele din aprilie 2009 pe mâini. Şi a fost probabil cel mai matur şi mai experimentat preşedinte al Republicii Moldova, care a avut forţa de a menţine independenţa Republicii Moldova, anti-românească, e adevărat, prin umori şi porniri proprii, dar şi pro-moldovenească şi anti-rusă. Despre interimari nu are sens să vorbim, ei au fost meteorici şi cu legitimitate redusă, plus o amprentă de partid relevantă, deşi ambii au propriile contribuţii, şi Marian Lupu, şi Mihai Ghimpu, şi vor rămâne în istorie cu bune şi rele deopotrivă, dar şi cu amprenta că nu au ştiut să se retragă la timp şi să facă loc noii generaţii.

Însă despre Nicolae Timofti, tăcut, retras, decent şi altfel invizibil, el a fost un preşedinte mare dar care a fugit din lumina reflectoarelor. A făcut, la momentele potrivite, alegeri importante, dureroase poate, sacrificându-şi liniştea personală şi a familiei, dar rezistând presiunilor şi făcând ceea ce trebuia pentru Republica Moldova. De la înfruntarea lui Putin şi cererea de retragere a trupelor ruse, la refuzul numirii lui Vladimir Plahotniuc ca premier, Nicolae Timofti va fi regretat în timp mai ales prin comparaţie. Şi vorbim despre un preşedinte ales de către Parlament printr-un compromis, nu de un preşedinte ales direct. Un preşedinte mare, care merită tot respectul.

În fine, Igor Dodon a jucat prea mult cartea rusă, chiar dacă pe fond interesul său este dominanta mandatului. Teatrul acesta ajută poate la voturi, dar nu ajută deloc la posteritate, iar cei care îşi vor aminti şi vor scrie despre Igor Dodon nu prea au motive de laudă până în prezent. Nu-i vorba, a trecut doar jumătate de an, dar lauda de sine, infatuarea, tiribombismul mediatic şi mai ales pro-rusismul profesat cu ostentaţie nu-l ajută. Şi nu-l face autentic. Subliniază mai mult ceea ce joacă Igor Dodon, nu ceea ce crede şi simte acesta. Nici absenţa unor explicaţii publice legate de venituri şi finanţarea campaniei nu-l face mai credibil. El luptă să recupereze miliardul, dar nu explică din ce trăieşte şi face politică. Din ce şi-a făcut averea.

A afirma că nu poţi fi preşedintele întregului tău popor, a tuturor cetăţenilor, este echivalent cu a comite un suicid politic.

Mai mult, deşi se laudă cu sondajele, Igor Dodon ar face bine să ia aminte la studiile sociologice calitative şi la perspectivele acţiunii sale susţinute pe coordonatele actuale. Pierde. Îi fuge electoratul de sub picioare. Îi alunecă ţara cea pe care nu o conduce pentru că nu respectă Constituţia şi prevederile acesteia, nu încape în haina de Preşedinte croită constituţional, de aceeaşi Constituţie pe care a jurat. Pentru că-şi trădează poporul zi de zi prin diatribele şi piruetele pro-ruse pe care le anunţă, deşi am credinţa că, pe fond, e mai inteligent de atât şi o face programatic, eventual la sfatul vreunui polit-tehnolog de la Moscova – dacă or mai fi rămas după ultimele expulzări, sau dacă o fi venit vreunul la înlocuire, suficient de temerar ca să vadă perspectiva unei expulzări.

A afirma că nu poţi fi preşedintele întregului tău popor, a tuturor cetăţenilor, este echivalent cu a comite un suicid politic. Asta pentru că un om de stat, un preşedinte mare – nu întâmplat în funcţie – trebuie să ştie că nu guvernează pentru sine, nici pentru a-şi satisface ambiţii sau valida credinţe proprii, cu atât mai puţin pentru a le impune concetăţenilor săi. Nu. Rolul Preşedintelui este acela de a asculta publicul, tot publicul, cu precădere pe cei care i se opun şi care au alte idei şi opinii decât el. Nu înseamnă să-şi schimbe convingerile, ci doar că trebuie să fie conciliant şi să acţioneze ca preşedinte al TUTUROR cetăţenilor, alegători şi contribuabili.

Igor Dodon e un cetăţean, ales Preşedinte pentru a reprezenta ce vrea Republica Moldova, nu ceea ce-şi doreşte persoana Igor Dodon.

Dacă mâine, pe baza afirmaţiei lui Dodon, că el nu poate fi Preşedintele tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, toţi cetăţenii care nu se simt reprezentaţi de pro-rusismul şi moldovenismul sforăitor al lui Dodon nu mai plătesc impozite şi taxe? Dacă mâine, cei care nu se simt reprezentaţi de Igor Dodon, o majoritate, decid să-şi aleagă alt Preşedinte? Ăsta e al celor care l-au ales şi care încă cred în el şi-n cele pe care le spune, iar ceilalţi, despre care Dodon susţine că nu-i reprezintă sau pe care nu-i poate reprezenta prin opiniile divergente şi diverse pe care le au, ar decide să-şi aleagă un alt Preşedinte, preşedintele lor? Cum ar arăta statul? Scindat în două, cu doi preşedinţi? Asta face azi Igor Dodon. Nu ajută la coeziunea societală a Republicii Moldova, ci adânceşte faliile şi acutizează crizele, divide populaţia şi cetăţenii şi întoarce spatele unei majorităţi a locuitorilor Republicii Moldova, contribuabili, alegători şi cetăţeni.

Democraţia şi votul reprezentativ este altceva. Igor Dodon e un cetăţean, ales Preşedinte pentru a reprezenta ce vrea Republica Moldova, nu ceea ce-şi doreşte persoana Igor Dodon. E o slujbă, un serviciu pe care e angajat să-l facă de către concetăţenii săi. Democratic. De aceea când merge la Moscova, Dodon trebuie să livreze ceea ce i se trimite ca punctaj de la MAE, care vorbeşte despre integrare europeană şi despre retragerea trupelor ruse, nu să spună ceea ce crede persoana Igor Dodon. În caz contrar, Igor Dodon îi reprezintă doar pe cei care vor să-l asculte, care l-au votat, şi nu reprezintă Republica Moldova. Întreaga Republică Moldova. În fapt un preşedinte parţial nu este Preşedinte. Nici măcar la Chişinău.

transnistria

3. Răzbunarea geografiei: Rusia pierde Transnistria, urlând din gură de şarpe şi ameninţând cu un nou război

După ce şi-a aruncat în aer toate relaţiile cu statele independente din cadrul CSI, odată cu anexarea Crimeii, agresiunea militară din Estul Ucrainei, revizionismul şi revanşismul profesat la nivel internaţional, prin încălcarea propriilor angajamente faţă de vecinii săi, Federaţia Rusă a constatat reticenţa generală faţă de propriile politici şi cooperarea Ucrainei cu Republica Moldova pentru o acţiune naturală de preluare a controlului asupra întregului teritoriu de către autorităţilor legitime de la Chişinău. Într-adevăr, cooperarea pentru deschiderea punctelor comune de frontieră între Ucraina şi Republica Moldova pe toată zona separatistă şi aplicarea regulilor internaţionale de respectare a suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei Republicii Moldova şi a posturii suverane şi în regiunea separatistă, a dus la un proces rampant, uşor şi natural de reintegrare a regiunii separatiste.

Într-adevăr, atât acţiunile agresive militare ale Rusiei, cât şi lipsa tot mai acută de resurse a economiei Moscovei, implicată în proiecte politice şi aventuri militariste în Donbas şi Siria, dar şi în alte spaţii, finanţând şi regiuni separatiste sau ocupate în Abhazia, Osetia de Sud şi Crimeea, au dus la scăderea resurselor alocate Transnistriei pentru separatism. Acţiunile Chişinăului şi Kievului, în tandem, de preluare sub control a resurselor propriilor state şi propriilor cetăţeni care ajungeau să finanţeze separatismul, au făcut ca regiunea separatistă să fie împinsă, pas cu pas, spre reintegrare.

Într-adevăr, geografia se răzbună astăzi, când Federaţia Rusă nu poate să menţină o finanţare artificială şi o susţinerea regiunii separatiste, situată încastrată între alte două state, fără ieşire la mare şi acces direct. Nici aprovizionarea directă nu e posibilă, deoarece orice zbor aterizează la Chişinău – chiar dacă există un aeroport refăcut şi la Tiraspol – zborurile către regiune reclamând survolarea spaţiului aerian şi, deci, acordul statelor respective pentru orice transport. Mai mult, chiar trupele din regiune sunt schimbate şi se rotesc doar pe baze recunoscute – aşa numiţii pacificatori, nu şi Grupul Operativ al Trupelor Terestre – prin Aeroportul Internaţional Chişinău. Aprovizionarea cu furnituri militare nu mai e posibilă decât prin zone controlate de Chişinău sau Kiev. Numeroşi soldaţi trimişi în regiune au fost întorşi din drum.

Constatând aceste realităţi, dar utilizând drepturi asumate unilateral pentru „apărarea ruşilor, rusofonilor şi compatrioţilor”, Duma de stat din Federaţia Rusă – Camera inferioară a Parlamentului – a adoptat vineri declaraţia „Privind tendinţele negative în evoluţia situaţiei în jurul Transnistriei ca urmare a deciziilor luate de Republica Moldova şi Ucraina”. În acest context, preşedintele Comisiei Dumei de Stat pentru CSI, integrare euroasiatică şi relaţii cu compatrioţii, Leonid Kalaşnikov, a declarat că, în cazul în care Chişinăul şi Kievul vor continua să exercite presiuni asupra Transnistriei, tensiunea poate escalada, după modelul Donbasului.

Deputaţii ruşi au declarat că misiunea de menţinere a păcii actuală din Transnistria – trupele ruse prezente – nu are alternativă şi au condamnat orice încercare de revizuire a acesteia, respectiv transformarea în misiune civilă internaţională, cum o cere statul suveran gazdă, Republica Moldova. Duma de Stat a mai cerut convocarea de urgenţă a unei noi runde de negocieri în format „5+2” şi consideră inoportune încercările de înlocuire a acestui format.

Documentul confirmă ameninţările de lansare a unui nou război tip Donbas în regiune, în spatele Ucrainei.

În acelaşi timp, Preşedinta subcomitetului din Comisia pentru securitate naţională şi apărare din Parlamentul Ucrainei din partea fracţiunii „Blocul Petro Poroşenko”, Irina Friz, a atras atenţia, în raportul „Militarizarea teritoriilor ocupate: factori de destabilizare a regiunii euro-atlantice şi mecanismul de influenţă geopolitică” asupra caracterului aplicaţiilor militare şi armele livrate din Rusia către Grupul Operativ de Trupe Ruse staţionat în regiunea transnistreană sub pretextul misiunii de pacificare, care denotă „pregătirea contingentului militar rus pentru punerea în aplicare a unor planuri de război ale Federaţiei Ruse”. Documentul confirmă ameninţările de lansare a unui nou război tip Donbas în regiune, în spatele Ucrainei.

Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova, dar şi preşedintele Igor Dodon, au sancţionat documentul adoptat de Duma de Stat, insistând că presiunea nu va avea decât un efect opus, subliniind postura neconstructivă a separatiştilor în toate negocierile dar şi încălcarea de către Rusia, în acest acord, a dreptului internaţional prin nerespectarea suveranităţii Republicii Moldova şi a integrităţii sale teritoriale şi prin ameninţarea cu utilizarea forţei de către Moscova prin această declaraţia adoptată în Parlamentul rus.

uniunea europeana moldova

4. Realism şi idealism în politica externă europeană: 100 mil. euro pentru drumul european al Republicii Moldova

Marea temă de căpătâi în politica mondială este unde să plasăm linia fină de delimitare a politicilor externe – a unui stat, a unei organizaţii sau a unul organism multilateral transnaţional – între idealism şi realism în abordările către actori terţi.

Fireşte că fundamentele oricărei asemenea relaţii şi realităţi trec prin multe furci caudine. Principalul ţine de principii şi valori, de abordări şi mod de a vedea lumea inclusiv prin prisma perspectivei proprii de dezvoltare a propriei ţări şi comunităţi. Pe scurt, de abordarea idealistă care are la bază opţiuni clare de convergenţă a fondului de valori agreat de părţi.

De cealaltă parte, acelaşi tip de relaţie are şi o bază profund realistă, care se raportează pe de o parte la interesele pragmatice, uneori chiar cu note de cinism, ale actorilor internaţionali, dar şi la nevoia de adaptare a politicilor de birou la realităţile concrete din jur. Nu faci politici publice, cu atât mai mult politică externă, cu entităţi ideale, virtuale sau plăsmuite de aşteptări nerealiste, ci cu actori concreţi, cu situaţii reale concrete, cu reacţiile şi acţiunile lor concrete.

De altfel, politica este tocmai arta posibilului şi atingerea obiectivelor pragmatice ale unui stat/entitate internaţională în condiţiile în care partenerul este unul concret cu o anumită structură dată, cu lideri concreţi, cu înclinaţiile şi obişnuinţele de funcţionare, cu populaţia, preferinţele şi nivelurile de ambiţie pe care şi le trasează, cu propria reprezentare despre sine şi locul propriu în lume.

Dacă depăşim spaţiul teoretic şi marşăm spre componenta practică-aplicativă a unor politici de birou sau strategii mutate în realitatea concretă din jur, cu instituţii, lideri, partide şi mai ales oameni – cetăţeni, contribuabili, alegători, totodată -, vom vedea că vorba privind socoteala de acasă care nu se mai potriveşte cu cea din târg este prezentă fără drept de apel. Iar rămânerea în spaţiul îngust al unor iluzii autocreate şi lipsa de flexibilitate poate duce la ratarea obiectivelor de politică externă stabilită, ba chiar expunerea propriului public/popor/contribuabili unor costuri concrete, directe şi altora de imagine extrem de mari.

Realpolitik în sprijinirea Republicii Moldova şi baza acestei asistenţe

Dacă revenim la cazul recent al alocării de către Uniunea Europeană a macrofinanţării de 100 mil. de euro, aveam cea mai clară aplicare a principiilor teoretice enunţate mai sus, de data aceasta într-un plan real, concret. Într-adevăr, vedem că Uniunea Europeană, la nivelul mecanismelor complexe de decizie ale sale, a aprobat acordarea acestei sume în anii 2017-2018 în trei tranşe din care 40 mil. euro sunt nerambursabili, iar 60 mil. euro rambursabili.

Un blocaj, o situaţie financiară deosebită, probleme ce puteau duce la încetarea de plăţi a statului Republica Moldova, cu consecinţe directe asupra cetăţenilor săi, au făcut ca Uniunea Europeană să intervină.

Asistenţa macro-financiară a fost solicitată de către Republica Moldova în contextul unei situaţii economice dificile, marcată de suspendarea sprijinului financiar internaţional — urmare a bine-cunoscutei fraude bancare din 2014, de condiţii climatice nefavorabile care au afectat producţia agricolă, precum şi de limitarea exporturilor către Rusia şi Ucraina.

Condiţiile detaliate de acordare a împrumutului şi de plată a fiecărei tranşe urmează a fi negociate ulterior de către Comisia Europeană cu autorităţile locale şi incluse într-un Memorandum de Înţelegere. Respectarea riguroasă a tuturor condiţiilor agreate va fi monitorizată permanent de către Comisia Europeană şi Serviciul European de Acţiune Externă.

Aceasta e componenta realistă directă a politicii concrete a UE faţă de Republica Moldova. Un blocaj, o situaţie financiară deosebită, probleme ce puteau duce la încetarea de plăţi a statului Republica Moldova, cu consecinţe directe asupra cetăţenilor săi, au făcut ca Uniunea Europeană să intervină. Cadrul este dat de relaţia preexistentă între UE şi Republica Moldova, respectiv de Acordul de Asociere.

Punerea în aplicare a Acordul de Liber Schimb dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova, parte a Acordului de Asociere încheiat între Uniunea Europeană şi Republica Moldova, a avut deja efecte, iar pentru Chişinău s-a dovedit un succes în măsură să încurajeze drumul său european şi respectarea angajamentelor sale de reformă deoarece deja acest pas a atenuat parţial efectele factorilor menţionaţi mai sus. În plus, Uniunea Europeană este în prezent principalul partener comercial, absorbind în 2016 un procent de 63 % din totalul exporturilor Republicii Moldova (România deţinând primul loc de la distanţă în cadrul acestor schimburi, atât la importuri cât şi la exporturi, o dependenţă greu de negat sau ocolit).


FOTO Shutterstock

Republica Moldova Uniunea Europeana FOTO Shutterstock

Componenta respectării valorilor şi angajamentelor convenite UE-Republica Moldova

O declaraţie comună a Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei confirmă că un element important al procesului de monitorizare îl va constitui respectarea democraţiei şi statului de drept şi garantarea drepturilor omului, inclusiv implementarea recentelor recomandări ale Comisiei de la Veneţia privind modificarea sistemului electoral. Acestea sunt garanţiile de natură idealistă, respectiv formulele respectării principiilor şi valorilor donatorului în relaţia bilaterală, acceptate de autorităţile de la Chişinău, relaţie convenită tot prin acord direct. Adică angajamente asumate de către Republica Moldova prin Acordul de Asociere şi Acordul de Liber Schimb.

Este vorba despre precondiţii generale, care ţin de principiile şi valorile convenite de Republica Moldova şi Uniunea Europeană. La acestea se adaugă condiţionările asumate în mod concret în acest caz, pentru acest împrumut, condiţionări introduse pentru ca donatorul, finanţatorul Republicii Moldova, Uniunea Europeană, să aibă garanţiile că Chişinăul va avea resursele de unde să ramburseze cele 60 milioane de euro care reprezintă tranşele care sunt împrumutate.

Cele trei tranşe au ataşate câte 10 condiţii convenite la fiecare din ele şi asumate de către Republica Moldova şi care vizează concomitent dezvoltarea şi atractivitatea Republicii Moldova pentru investitori şi, în acelaşi timp, dezvoltarea unui sistem intern instituţional care acordă avantaje şi creşterea nivelul de trai al cetăţenilor Republicii Moldova, respectiv încrederea lor în sistemul democratic şi regulile europene. Este vorba despre condiţii în ce vizează „un ambiţios program de reforme, agreat cu autorităţile de la Chişinău, care va viza, în principal, lupta împotriva corupţiei, independenţa justiţiei, o mai bună guvernare, inclusiv în domeniul financiar, bancar şi energetic, reforma administraţiei publice, precum şi aplicarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană”, potrivit lui Sorin Moise, raportorul pentru acest proiect din Parlamentul European, ultima instituţie a UE care a validat, după ample dezbateri, proiectul.

Poziţionări, realism şi spaţiul jocului politic intern faţă de Acord

Merită să ne uităm, în acest punct, la poziţionarea diferiţilor actori faţă de această politică publică a UE concretă.

Mai întâi, componenta anti-europeană, rusofilă şi pro-rusă a administraţiei de la Chişinău – ne referim în mod direct la Preşedintele Igor Dodon – a evitat să comenteze subiectul tocmai pentru că e contrar agendei sale, pe de o parte, şi pentru că a critica bani ce vin în ţară şi îmbunătăţesc soarta cetăţenilor este contraindicată la nivel imagologic. Or Igor Dodon e un populist, care priveşte cu atenţie sondajele şi media şi le acordă o atenţie mai importantă chiar propriilor principii. Pragmatic, el va putea reveni la fiecare reformă concretă şi se poate opune, direct sau prin intermediul Partidului Socialiştilor, poate critica condiţionările concrete acolo unde îi creează dificultăţi, şi va putea submina aplicarea programului de pe poziţii pro-ruse, dar fără să asume direct criticarea împrumutului de la UE.

Componenta pro-europeană are două dimensiuni: una guvernamentală, care a salutat acordul şi l-a prezentat ca o victorie a propriei activităţi şi a reformelor, considerând acest pas şi ca o validare pozitivă a ceea ce face. Fireşte că e politică de comunicare şi e discutabil fără nici o problemă şi implementarea reală a reformelor de până la această oră, şi aplicarea concretă a acestor reforme. Dar asta e treaba opoziţiei pro-europene, care acceptă că drumul e corect, că tranşa ajută populaţia, dar care are o problemă cu faptul că reformele sunt mimate sau eludate sau că aplicarea lor e incompletă sau tărăgănată, astfel că nu-şi ating obiectivele.

Aici intervin însă mai concret şi mult mai profund mecanismele de monitorizare ale societăţii civile şi cele oficiale, ale Serviciului de Acţiune Externă şi ale Comisiei Europene. Mult mai rutinate şi experimentate, aplicând numeroase programe şi în trecut, aceste instrumente pot monitoriza şi avertiza finanţatorul de paşii greşiţi, de neaplicarea deplină sau întârzierile reformelor concrete în Republica Moldova. Şi mai ales, pot avertiza despre nerespectarea principiilor conţinute în precondiţiile acordului – democratizare şi stat de drept, menţinerea caracterului multipartidist în Parlament, respectiv respectarea recomandărilor Comisiei de la Veneţia – Comisia pentru Democraţie şi Drept a Consiliului Europei în cazul avizului privind modificarea sistemului electoral.

Aici e locul să vedem reacţiile opoziţiei pro-europene din stradă, respectiv a criticilor Guvernului de pe poziţii europene. Guvernarea a speculat deja abordările anterioare care vizau tentative de blocare a acordării tranşei de împrumut pe motiv că banii vor fi furaţi de Oligarhul Rău care a Capturat Statul – în naraţiunea pe care o tot propovăduieşte această componentă a spectrului politic din Republica Moldova – sau pe motivul că nu există condiţionări puternice faţă de menţinerea opţiunii sale electorale de menţinere a sistemului proporţional. Ca şi în cazul banilor de la FMI, şi în acest caz, al banilor veniţi de la Comisia Europeană, o asemenea plasare e contraproductivă din punct de vedere comunicaţional deoarece înseamnă că te plasezi împotriva propriilor tăi cetăţeni. Motivaţia idealistă de opunere totală faţă de orice ar face guvernarea – rău sau bun – pentru că asta ar ajuta sistemul actual condus de Oligarh, e salutară ca intransigenţă şi consecvenţă, dacă nu ar fi contraproductivă în planul realităţii concrete şi al bătăliei pentru obiectivele de natură electorală în perspectiva alegerilor generale de la sfârşitul lui 2018 – începutul lui 2019.

Fireşte că marja disputelor politice ar trebui menţinută la nivelul îndeplinirii condiţiilor concrete, cele prealabile şi cele asociate fiecărei tranşe. Dar din poziţiile realizării pe deplin a acestor condiţionalităţi, nu de pe cele ale ruperii acordului sau blocării sale. În plus, tentaţia migrării temei spre tema esenţială de dispută publică şi politică a acestui moment, sistemul electoral, este una legitimă, dar cuprinde de asemenea câteva piedici şi limitări. Aceasta pentru că ajungem din nou în spaţiul INTERPRETĂRILOR recomandărilor Comisiei de la Veneţia.

Toată lumea recunoaşte faptul că trebuie respectate recomandările Comisiei de la Veneţia. Unii mai voluntari încearcă să afirme contrarul, deşi acordul curent închide această temă. Totuşi esenţa se rezumă în INTERPRETAREA dacă acel document a afirmat că votul uninominal/mixt e inacceptabil sau dacă a afirmat că e dreptul suveran al statului să decidă sistemul de vot. Asta deoarece şi dezbaterea din Parlamentul European a vizat aceeaşi temă.

Or, la acest capitol, nu mai avem de a face cu interpretări, ci cu un text concret. E dreptul suveran al statului, al oricărui stat democratic, să opteze pentru un sistem de vot democratic. Oricare ar fi el. Nici Comisia de la Veneţia, nici Parlamentul European nu poate critica sau impune un sistem de vot. Singura discuţie în cadrul ambelor instituţii este cum se poate modifica un sistem electoral preexistent şi care sunt problemele pe care le întâmpină actuala formă de proiect de modificare, votat în prima lectură.

Soluţie a puterii, abdicare sau compromis al Opoziţiei?

În mod normal, pe această temă, ambele părţi trebuie să scape de abordările extreme şi să evite confruntarea acolo unde nu mai încape în discuţie: puterea – pot adăuga susţinătorii socialişti din Parlament care au marşat pe votul mixt – să renunţe la a afirma relativitatea aplicării prevederilor/recomandărilor Comisiei de la Veneţia – da, sunt recomandări, dar cu forţă politică şi de imagine enorme, acum şi incluse în acordul şi precondiţionările acestor tranşe de macrofinanţare – în timp ce opoziţia de toate culorile, politică sau civică, să recunoască faptul că şi formula de vot uninominal şi mixt sunt perfect democratice şi acceptabile după normele democratice.

În al doilea rând, părţile trebuie să se aplece asupra două componente obligatorii în acel aviz, respectiv modul de schimbare al sistemului de vot – prin consens larg, prin discuţii şi negocieri, respectiv o formulă convenită. Iar cea de-a doua componentă, că trebuie respectate observaţiile legat de găsirea unor soluţii vizând reprezentarea regiunii separatiste, a minorităţilor, a egalităţii de gen etc. Deci ambele părţi trebuie să vină cu soluţii la partea a doua, a prevederilor imperative, şi trebuie să participe la negocierile vizând soluţia finală în prima parte.

image

După anunţul Maiei Sandu (foto dreapta - IPN), opoziţia pro-europeană refuză să participe la negocieri. E o opţiune pe care o poate îmbrăţişa de pe poziţiile idealismului şi intransigenţei pe care o adoptă, dar cu costurile aferente abdicării de la participare şi a plasării sale în unghiul în care deschide calea adoptării formulei convenite de cei aflaţi în jurul mesei. Pentru că în cazul consensului, absenţa sau inflexibilitatea nu sunt posturi care să valideze încălcarea de către putere a termenilor Avizului de la Veneţia, din contra, deschid calea spre validarea consumării acestor precondiţii, tocmai pentru că opoziţia intransigentă vrea să impună exclusiv propria abordare, propria soluţie, scrutinul pe listă, fără a asculta cealaltă parte.

Rămâne, fireşte, o imponderabilă care se regăseşte în substrat în Avizul Comisiei de la Veneţia, dar mai ales explicit în Acordul de macrofinanţare şi condiţionările lui. Este vorba despre menţinerea unui Parlament real multipartidist. Deci perspectiva votării pe noul sistem de vot a unui Parlament care se dovedeşte nu mai bogat şi reprezentativ, ci mai sărac şi eventual bipartizan – PSRM-PDM – ar putea crea dificultăţi majore actualei puteri şi ar încălca regulile trasate de împrumut şi convenite de actuala putere. Asta, desigur, dacă nu cumva ideea boicotării de către PAS/Opoziţia pro-europeană nu e doar o glumă sau o opţiune posibilă dar improbabilă, ci această alegere de abdicare definitivă prin neprezentare nu ar valida orice rezultat ar reieşi din votul pe noul sistem electoral impus de majoritate şi considerat conform avizului Comisiei de la Veneţia prin absenţa opoziţiei de la dezbateri.

image

5. Leadership, elită, masa de votanţi în Republica Moldova, sfâşiată de bătălii politice

Sfâşierea Republicii Moldova, la toate nivelurile societăţii, în ceea ce priveşte bătăliile politice cu relevanţă strategică, subminează profund coeziunea societală, deci securitatea societală. Şi acest fapt vine pe două linii majore, una geopolitică şi de orientare strategică – Vest versus Est, pro-ruşi versus pro-europeni, eventual cu variaţia naţionaliştilor moldovenişti sau cu relativizarea rupturii prin îmbrăţişarea alternativă a modelului cu fundul în două luntrii sau a modelului viţelului blând care suge de la două vaci – şi cea internă, de comunicare politică, pro şi contra Oligarhul rău care a Capturat Statul.

Indiferent de opţiuni şi variante de naraţiune şi limbaj politic, orice percepţie asumată presupune totuşi o gândire pragmatică şi realistă în ceea ce priveşte preluarea guvernării, a puterii în stat. După reguli democratice, fireşte, când e vorba despre partidele cu acest tip de coloană vertebrală şi de pedigri, după formate revoluţionar-anarhiste, când profilul reclamă răsturnarea ordinii de drept şi încălcarea regulilor funcţionale în stat şi societate. Pe diverse motivaţii, fireşte.

Şi aici maniera defineşte partidul şi orientarea politică. Pe de altă parte, realismul pragmatic trebuie să domine abordările distincte, strategiile electorale şi ideologiile asumate de diferiţii participanţi la viaţa politică. Un lucru însă e sigur: leadership-ul, conducerea şi gestionarea afacerilor publice, nu pot fi asumate exclusiv pe baze populist-de masă, ci raportarea la elită este obligatorie.

Ceea ce putem spune însă este că această adevărată ruptură între elită şi actuala putere dobândeşte deja un caracter de schimbare profundă, structurală.

Ceea ce putem observa în ultima vreme, la nivelul profund, al modificărilor structurale în societate, în Republica Moldova, este o ruptură majoră între elită şi clasa politică în general, de partidele aflate la guvernare, în special. Nu înseamnă că nu există intelectualitate sau oameni cu pregătire la nivelul instituţiilor guvernării – nu s-ar putea altfel şi atracţia puterii e definitorie pentru partea societăţii neimplicată politic dar deţinătoare a unor componente de expertiză necesare – dar există o fugă de zona de putere şi o contestare a actualei formule, cu precădere la acest nivel, al elitelor. Sau, ca să respectăm adevărul deplin, la nivelul elitei naţionale majoritare – autoidentificată alternativ română/moldovenească, lăsând deoparte o elită pro-rusă şi anti-europeană care alimentează componenta electorală a lui Igor Dodon.

Ceea ce putem spune însă este că această adevărată ruptură între elită şi actuala putere dobândeşte deja un caracter de schimbare profundă, structurală, care ameninţă în viitor să influenţeze major evoluţiile şi capacitatea de exercitare a puterii, acelei puteri deja dobândite. Pentru că degeaba ai voturile masei, a majorităţilor relative, sau a unora combinate ce ating majoritatea relativă a participanţilor la un scrutin electoral, dacă nu ai şi o componentă majoră, relevantă, substanţială a elitei, a intelectualităţii, a formatorilor de opinie care să te sprijine.

Fireşte că aici intră în discuţie şi o anumită structură a vârstelor şi a generaţiilor suprapuse, acolo unde particularităţile sunt relevante. O generaţie a treia de pensionari ar putea fi mai puţin înclinată, la nivelul elitei, să răspundă la stimulente financiare sau sociale, dacă vorbim de componenta românească, unionistă, sau care a făcut perioada renaşterii naţionale, spre deosebire de componenta pro-rusă, stipendiată, eventual din pensiile ce cuprind activitatea în fostul Partid Comunist ca activist sau, ulterior, într-o postură birocratică publică. Aici ierarhia de valori e diferită.

Totuşi, abordarea la îndemâna unei guvernări cu trăsături populiste, de utilizare exclusivă a instrumentelor financiare în pragul alegerilor, stipendii şi ajutoare întâmplătoare la un moment electoral, care să cumpere votul marii mase, nu acoperă nevoia participării elitei. Iar o asemenea eventuală victorie poate fi una a la Pirus, deoarece câştigarea puterii nu vine şi cu capacitatea de a gestiona un stat, de a conduce instituţii, de a elabora şi aplica politici publice. Şi dacă elita tânără preferă să ia calea pribegiei şi a oportunităţilor mai importante, ruptura de elită, de cea matură şi integrată societal, de formatorii de opinie consacraţi în timp, poate fi critică pentru viitorul Republicii Moldova. De aceea, probabil că criticarea exclusivă a modelului PAS şi al Maiei Sandu, de pe poziţiile absenţei vieţii de partid şi a unui staff adecvat, care să asigure comunicare operativă şi vizibilitate, ar trebui să se oprească la modelul atragerii elitei în susţinerea acestor poziţii, altfel inflexibile şi consecvente.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite