Deşi a fost numit în funcţie de Partidul Republican de guvernare, Karapetyan nu face parte din acest partid, fiind perceput mai curând drept un tehnocrat. Înainte să intre în serviciul public, Karapetyan a fost director executiv al companiei energetice ArmRosGazprom, continuând să lucreze pentru Gazprom şi după ce şi-a dat demisia din funcţia de primar al Erevanului, în 2011, pe fondul numeroaselor manifestaţii de protest provocate de decizia sa de a interzice micul comerţ liber de pe străzile capitalei armene.

Instalarea noului guvern în Armenia este văzută drept o măsură de asigurare a condiţiilor pentru un dialog între forţele politice de la putere şi din opoziţie, şi de depăşire a stării de profundă divizare şi antagonism din interiorul elitei politice armene. În acelaşi timp, noul guvern, condus de o nouă figură cu puţine legături cu viaţa partidelor politice, poate descreşte în mare măsură nemulţumirile populare care s-au materializat în impresionanta susţinere pe care a primit-o din partea populaţiei gruparea armată de opoziţie care a ocupat sectorul de poliţie din cartierul Erebuni.

În contrast cu fostul prim-ministru, Hovik Abrahamyan, un politician de carieră, membru marcant al Partidului Republican şi perceput ca om al preşedintelui Sargsyan (a fost şeful administraţiei prezidenţiale a lui Sargsyan după alegerea acestuia ca preşedinte în 2008 şi preşedinte al parlamentului Armeniei în 2008-2011), Karapetyan este un om din afara sistemului, cu reputaţie de bun administrator şi om de afaceri, însă şi cu un stagiu de ani de zile la Moscova, fiind în stare să găsească limbă comună cu principalul aliat al Armeniei, Federaţia Rusă. Asta pentru că, în ciuda creşterii fără precedent a dispoziţiilor antiruse din societatea armeană după o serie de evenimente apropiate ca orizont temporal (omorârea unei familii armene de un soldat rus, creşterea preţurilor la curentul electric a cărui distribuţie e controlată de o companie cu capital rusesc, aprovizionarea Azerbaidjanului, inamicul tradiţional al Armeniei, cu arme şi muniţii), fără Rusia securitatea naţională a Armeniei nu mai poate fi asigurată. În prezent, trupele ruse execută paza frontierelor Armeniei, atât din cauze materiale (Armenia nu-şi permite să menţină trupe de grăniceri), cât şi din cauze geopolitice (disuadarea unor potenţiale atacuri din partea Azerbaidjanului sau Turciei).

În acelaşi timp, noul prim-ministru nu a fost implicat în cazuri de corupţie sau de încălcare a drepturilor omului, ceea ce înseamnă că va fi acceptat la masa de discuţii şi de către partenerii occidentali ai Erevanului. Un aliat al actualului preşedinte Sargsyan, el ar fi, în acelaşi timp, apropiat de fostul preşedinte şi unui dintre conducătorii actuali ai mişcării de opoziţie împotriva republicanilor, Robert Kocearian. La fel ca Sargsyan şi Kocearian, şi Karapetyan provine din Karabahul de Munte, însă spre deosebire de ceilalţi doi, el şi-a petrecut aproape toată viaţa în Erevan, ceea ce-l distanţează întrucâtva de aşa-zisul „clan din Karabah”, care a controlat în cea mai mare parte puterea politică în Armenia. Asta înseamnă un avantaj în plus pentru încercările de a stabili un dialog productiv cu forţele de opoziţie.

Momentan, nu ştim dacă prim-ministrul Karapetyan îşi va continua mandatul şi după alegerile parlamentare din 2017. Dacă o va face, atunci va dispune de mult mai multe prerogative, deoarece începând cu primăvara lui 2017 Armenia va deveni o republică parlamentară, preşedintele rămânând o figură instituţională cvasidecorativă. Însă mai este de văzut dacă se va întâmpla, într-adevăr, ceea ce prevăd unii observatori: înaintarea lui Karapetyan la postul de preşedinte al ţării, ca acesta să-l poată numi în funcţia de prim-ministru pe patronul său, actualul preşedinte Sargsyan.

Având în vedere izbucnirile de nemulţumire populară din 2016 şi caracterul tot mai pronunţat antirus al acestor nemulţumiri, numirea ca prim-ministru a lui Karen Karapetyan are o ţintă dublă, de politică internă şi externă. Calmarea tensiunilor din societatea armeană este complementară cu relansarea relaţiilor de parteneriat cu Moscova, mai ales în condiţiile reînnoirii ameninţării militare din partea Azerbaidjanului după „Războiul de patru zile” din aprilie 2016.