Din punct de vedere al conţinutului, există anumite deosebiri importante faţă de manualele mai vechi, editate în anii ’90 şi 2000. Voi menţiona câteva dintre aceste deosebiri, urmând să le dau o apreciere ulterior.

În manualele noi, care vor ajunge pe băncile elevilor în acest an, termenul „Rusia Kieveană” (Киевская Русь), încetăţenit şi folosit dintotdeauna pentru a denumi statul cu capitala la Kiev, cu populaţie slavă şi monarhi de origine vikingă (varegi), este înlocuit aproape în totalitate prin expresia „Statul rus vechi” (Древнерусское государство). Explicarea denumirii înlocuite este mai mult decât modestă: „Deoarece capitala statului a devenit oraşul Kiev, uneori această uniune de triburi mai este numită ”Rusia Kieveană”.

Evenimentele legate de creştinarea Rusiei Kievene, în anii 988-989, sunt considerate o formă de consolidare a statului, cneazul Vladimir fiind cel care a dorit să pună religia păgână în slujba statului, în 983, şi a eşuat în acest demers, apelând la religia creştină, ale cărei dogme principale asigurau „păstrarea ordinii interne în stat şi societate, conferind statului o bază morală”. În manualele mai vechi (atât cele din 2012, cât şi celelalte), acţiunile cneazului Vladimir sunt explicate mai simplu, prin necesitatea de a-şi creşte şi consolida puterea personală, profitând de statutul superior pe care i-l oferea calitatea de monarh creştinat, mai ales în faţa tuturor celorlalţi lideri tribali din lumea slavă de est.

Din manualul de „Istorie a Rusiei din cele mai vechi timpuri până în secolul XVI”, editat în 2016 (autori: Igor Andreev, Ivan Fiodorov), lipseşte informaţia despre contactele comerciale importante ale Rusiei Kievene cu ţările Europei Occidentale, prezentată pe câteva pagini în manualele mai vechi. Se menţionează doar existenţa unui comerţ internaţional, în paragraful despre dezvoltarea oraşelor şi vieţii urbane.

Tema intrării Ucrainei în componenţa statului moscovit, în urma consiliului (radei) de la Pereiaslavl, este descrisă mai amănunţit în noile manuale, dându-i-se şi aprecieri legate de legitimitatea pasului făcut de cazacii conduşi de Bogdan Hmelniţki: „A fost alegerea liberă a poporului ucrainean”. În manualul din 2012, se menţiona doar actul în sine, şi faptul că pământurile ucrainene au primit un statut de autonomie în cadrul principatului moscovit.

Temei represiunilor politice şi a cultului personalităţii instaurat în timpul conducerii lui Iosif Stalin în URSS îi erau alocate 12 pagini în manualul din 2012. În manualul editat în 2016, aceeaşi temă beneficiază de doar două pagini. Perioada anilor ’20-30 din secolul XX este descrisă drept una a industrializării, care a ridicat nivelul de trai şi puterea ţării, iar crimele regimului stalinist sunt menţionate episodic, fără a se recurge la amintirea numărului victimelor represiunilor. Nu este amintit cazul decimării, în urma unei decizii a lui Stalin, a conducerii Armatei Roşii, şi consecinţele acestui act în anii 1941-1942. Nu apare în manual nici reprimarea pe criterii politice şi condamnarea la muncă silită a intelectualităţii – savanţi, ingineri.

În acelaşi timp, noul manual descrie colectivizarea ca un fapt mai curând pozitiv, lăudând „schimbările cardinale” din viaţa satului rus. Despre tragediile care au însoţit colectivizarea – revolte ţărăneşti reprimate cu mii de victime, foametea din 1932-1933 din Ucraina şi sudul Rusiei, „răsculăcirea” – condamnarea la puşcărie, GULAG sau moarte a sute de mii de ţărani mijlocaşi, manualul preferă să tacă.

Analiza motivelor pentru care Armata Roşie a suportat pierderi enorme şi a pierdut milioane de kilometri pătraţi de teritoriu în anii 1941-1942, după atacarea URSS de Germania şi ţările Axei, lipseşte cu desăvârşire. Sunt menţionate, sumar şi pe scurt, principalele circumstanţe ale începerii războiului împotriva URSS. Temele sensibile pentru Rusia ale cârdăşiei sovieto-germane în declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial (anii 1939-1940, pactul Ribbentrop-Molotov, atacarea comună a Poloniei, încurajarea şi susţinerea reciprocă în chestiunea divizării sferelor de influenţă, în Finlanda, România-Basarabia şi nordul Bucovinei), sunt trecute sub tăcere.

Perioada cea mai nouă a istoriei Rusiei, 1991-prezent, este descrisă în noul manual de istorie contemporană în 51 de pagini. Perioada mandatelor lui Boris Elţîn (1991-1999) este descrisă pe 16 pagini, iar cea a lui Vladimir Putin şi Dmitrii Medvedev (2000-prezent), în 35 de pagini.

Mandatele lui Putin şi Medvedev sunt evaluate în mod pozitiv, ca o perioadă a refacerii economice şi creşterii nivelului de trai, având în vedere mai ales „moştenirea grea” căzută pe umerii lui Putin din perioada lui Elţîn, una a criminalităţii organizate şi ”reformelor liberale care au dezamăgit populaţia”. Reformele din tranziţia anilor 1990, tentativele de a democratiza Rusia, capătă în textul manualului o conotaţie negativă. 

Politica externă a perioadei lui Vladimir Putin ocupă un spaţiu semnificativ în manual. Sunt menţionate „revoluţiile colorate” din Georgia, Ucraina, Kîrgîzstan. Un spaţiu important este destinat evenimentelor din Ucraina din 2013-2014. Interpretarea acestora corespunde pe deplin viziunii oficiale a Kremlinului. Schimbarea de putere de la Kiev din februarie 2014 este declarată fără drept de apel ca fiind „ilegală”. Anexarea Crimeii este prezentată doar ca o decizie a instituţiilor supreme de la Simferopol şi Sevastopol de a deveni parte din Rusia, fără niciun cuvânt despre invazia militarilor ruşi fără semne distinctive şi tensiunile din următoarele zile cu militarii ucraineni din peninsulă, soldate şi cu victime. Nu există vreun capitol sau paragraf despre implicarea masivă a Rusiei în războiul din estul Ucrainei, nu se menţionează avionul Boeing din Malalezia, doborât dintr-o instalaţie de rachete rusească în Donbas, în iulie 2014. Reacţia ţărilor occidentale la acţiunile Rusiei din anii 2014-2016 este descrisă aşa: 

„În ţările Occidentului s-a format un front unic antirusesc, condus de SUA, care-şi pune drept scop să pedepsească Rusia, cu ajutorul sancţiunilor, pentru Crimeea şi pentru neacceptarea de către regiunile de sud-est ale Ucrainei a naţionalismului puterii de la Kiev. Relaţiile de parteneriat stabilite în ultimele două decenii între ţările occidentale şi Rusia, au fost, în mare parte, anulate.”.

Noul set de manuale şcolare de istorie a Rusiei va forma exact cetăţenii de care are nevoie regimul lui Vladimir Putin – oameni care nu-şi pun prea multe întrebări despre trecut şi pentru care a contesta justeţea deciziilor conducătorilor ţării înseamnă întotdeauna a lupta împotriva ţării înseşi. În aceste circumstanţe, este deschis drumul spre obţinerea unei generaţii de ruşi care să constituie carnea de tun perfectă pentru planurile imperialiste ale lui Putin sau ale succesorilor săi.