Monumentul victimelor comunismului sau stalinismului?

Monumentul reprezintă oamenii, cu tot cu copii, care se trensformă în farnituri de fier

În sfârşit, săptămână trecută, vineri, 23 august, a fost inaugurat monumentul în memoria victimelor regimului comunist din scuarul Gării Chişinău. Acesta a fost ridicat de către primăria Chişinău, cheltuindu-se 25 milioane lei. Autorul lucrării este sculptorul Iurie Platon, care a gândit opera ca un Tren al durerii, reprezentând părinţi şi copii care la un moment dat se transformă în garnitură de tren.

Iniţial, monumentul a fost turnat în ghips la Chişinău, în cadrul atelierelor Fondului Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici. Ulterior, în ianuarie a.c., macheta în ghips a fost transportată în Belarus, unde, pe baza acesteia, a fost turnat monumentul în bronz.

Monumentul inaugurat la Chişinău nu este primul dedicat memoriei victimelor deportărilor. Multe monumente în memoria victimelor comunismului au fost ridicate încă din anii 1990. Din cele existente, se remarcă cel de la Bălţi, din faţa Gării Bălţi-Slobozia, inaugurat în anul 2002. La începutul anului curent, Guvernul a aprobat hotărâri în privinţa construirii unor monumente în memoria deportaţilor în Leova, Cimişlia şi alte localităţi. Mai recent, în această vară, a fost ridicat un monument la Popeasca, în raionul Ştefan-Vodă.

La peste şase decenii de la ultimele deportări în masă şi 22 de ani de independenţă, Republica Moldova are în sfârşit un monument de importanţă naţională, dedicat victimelor regimului comunist. Reacţiile faţă de acest eveniment însemnat au fost diferite. Unii – mai ales cei din extrema stângă – au opinat că suma de bani achitată pentru construirea monumentului şi amenajarea teritoriului adiacent a fost prea mare şi mai bine autorităţile şi-ar bate capul cum să ajute realmente foştii deportaţi care mai sunt în viaţă. Observaţia respectivă este însă mai degrabă una politizată, în sensul că din ea străbate nu atât grija despre cum se cheltuieşte banul public, ci reprezintă o dezaprobare a ridicării monumentelor cu această semnificaţie. În altă ordine de idei, alţii au comentat că nu e bine ca un partid politic – PL – să încerce să scoată dividende politice din asemenea acţiuni. Pe de-o parte, nimeni nu poate interzice unui partid politic să promoveze mesaje orientate spre alegătorul potenţial. Pe de altă parte însă, chestiunea memoriei victimelor comunismului nu poate constitui apanajul unui partid politic şi orice încercare de a monopoliza acest subiect va fi în detrimentul încercării ca asemenea comemorări să devină un fenomen naţional, al întregii societăţi. Din acest punct de vedere, este regretabil faptul că primarul Dorin Chirtoacă a vorbit la inaugurarea monumentului ca despre o realizare de familie (Chirtoacă-Ghimpu). Este prea mult spus şi chiar incorect, întrucât banii cheltuiţi pentru edificarea monumentului din Scuarul Gării Chişinău provin din fonduri publice, nu din buzunarul familiei. Şi chiar dacă ar fi provenit, un asemenea monument nu poate fi al unui partid politic.

În ciuda acestor accente de la inaugurarea monumentului în ziua de 23 august a.c., pe care le-am auzit pe viu şi care m-au întristat, cred că trebuie să ne bucurăm împreună că Republica Moldova are de azi înainte un loc în care memoria victimelor comunismului să fie onorată an de an. Anume a comunismului, aşa cum scrie pe placa monumentului, şi nu a stalinismului, cum ar fi dorit unii. Aici susţin ideea conducerii primăriei care a optat pentru formula respectivă. Or, dacă spunem doar stalinism, ar reieşi că după 1953 fostele victime ar fi fost reabilitate, li s-ar fi permis să vorbească liber despre suferinţele lor, li s-ar fi restituit averile şi ar fi revenit nestingherit în localităţile de baştină. Aceste lucruri nu s-au întâmplat şi deşi o parte însemnată a foştilor deportaţi au reuşit să supravieţuiască şi să revină în Moldova către anul 1960, aici nu este meritul regimului comunist. E adevărat că acesta a eliberat deportaţii din aşezările speciale, dar la fel de adevărat e că a păstrat interdicţia ca foştii deportaţi să revină în patrie. Cu alte cuvinte, aici este vorba de dorinţa oamenilor de a reveni cu orice preţ, pe care Moscova nu a fost în stare să o stăvilească. În plus, regimul politic din timpul lui Stalin s-a numit comunist, nu stalinist şi, deşi după 1953 deportările în masă au încetat, represiunea politică a fost aplicată în continuare, dar cu mijloace mult mai sofisticate şi mai puţin vizibile. Dar nu mai puţin incompatibile cu respectarea elementară a drepturilor omului pe care URSS s-a angajat să le respecte după ce a semnat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU din 1948, reiterate în Actul Final de la Helsinki din 1975, la care Uniunea Sovietică a fost iarăşi parte.