Limba fără nume, în Republica Moldova. Festivităţile publice şi teatrul de aparenţe ca exerciţiu de imagine

La 27 august, s-au derulat la Chişinău festivităţile prilejuite de ziua naţională a Republicii Moldova. La 31 august, a fost celebrată şi în acest an Ziua Limbii Române, sărbătoare naţională şi la Chişinău, şi la Bucureşti. În fine, la 2 septembrie, la Tiraspol, separatiştii au celebrat şi ei propria independenţă, cu parada instituţiilor de forţă din regiune.

Nu e decât o înşiruire de date, dar festivităţile publice au fost folosite, şi în acest an, într-un adevărat teatru al aparenţelor, un teatru al umbrelor folosit ca exerciţiu de imagine pentru unii politicieni şi virtuali oameni de stat care nu atribuie multă semnificaţie acestor evenimente, ce le consacră însă existenţa.

Astfel, dacă e să vorbim despre 27 august, 27 de ani de la Independenţa de stat, există o întreagă parte a societăţii în Republica Moldova nemulţumită de situaţia pe care a produs-o independenţa şi care o contestă, inclusiv de pe poziţiile unioniste. Alţii o celebrează, dar cu Rusia în suflet - vezi preşedintele Igor Dodon, mai preocupat de interesele Rusiei în regiune decât de cele ale statului al cărui preşedinte este şi de interesele propriei populaţii - sau gândindu-se nostalgic la Marea Uniune Sovietică din care au făcut parte, dorindu-şi să revină din nou, cumva, la Imperiu.

Nici Ziua Limbii, la 31 august, zi care marchează revenirea la limba română ca limbă de stat şi la grafia latină, acum 29 de ani, în tumultul recâştigării identităţii naţionale de români, în vara lui 1989, mişcări de renaştere naţională care au dus la câştigarea independenţei faţă de URSS, nu a fost marcată cu semnificaţia reală în suflet. Sau cu vreun tip de unitate la nivelul populaţiei statului. Preşedintele Igor Dodon a sărbătorit limba moldovenească – în formatul proto-sovietic în care a fost inventată sintagma, ca marcă a teoriei moldovenismului sovietic de sorginte stalinistă – iar stataliştii „independenţi“ şi apărătorii pretinsei naţiuni civice moldoveneşti au sărbătorit limba fără nume, respectiv „Limba Noastră“, sau „limba de stat“.

O aparenţă de festivităţi, butaforie şi joc de scenă de factură proastă, exerciţii de imagine care marchează necunoaşterea sau pervertirea marilor sărbători prin festivităţi care acoperă şi duc în uitare, nu rememorează şi păstrează vii evenimentele care au dus la Independenţă – denunţarea Pactului Ribentropp-Molotov şi revigorarea identităţii româneşti 1989-1991- sau limba română în haina sa firească, grafia latină.

Mai gravă mi s-a părut ştirea despre festivităţile de la Tiraspol, 2 septembrie, acolo unde propaganda şi confuzia generalizate marchează alte falsuri şi învârteli în aparenţă şi teatru de umbre. Astfel, sărbătoarea independenţei este la 2 septembrie, marcând, însă, 28 de ani de la proclamarea „Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Transnistrene“ (RSSMT). Asta deşi, după legenda locală, abia la 25 august 1991, pretinsul Soviet Suprem al RSSMT ar fi adoptat o declaraţie de independenţă a noii republici, sub numele de „Republica Moldovenească Nistreană“.

De fapt e vorba despre un fals absolut. Cei pretinşi 28 de ani de independenţă celebraţi sunt necesari pentru a proba că există un act ce a precedat Independenţa Republicii Moldova. Că există o formare a unei republici (nerecunoscută de nimeni nici atunci, în cadrul URSS, nici după aceea, în comunitatea internaţională) care a avut loc înainte cu un an faţă de Republica Moldova.

De ce nu serbează atunci data pretinsei declarări a independenţei separatiste la Tirapol la 25 august? Pentru că se creează confuzia de date cu independenţa Republicii Moldova şi bătălia aruncă iar în derizoriu separatismul, pentru că nici de data aceasta nu avem o proclamare recunoscută, nici de această dată nu avem un proces normal. Mai mult, dispare orice referire la anterioritatea proclamării independenţei de către regiunea separatistă faţă de URSS.

Liderul separatist de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, a repetat clasicele elemente de propagandă ale acestei zile, apoi susţinând că Transnistria, după recunoaşterea internaţională, va trebui să se integreze în Rusia, aşa cum au votat cetăţenii regiunii la pretinsul referendum din anul 2006.

Deci Independenţa este, de fapt, faţă de Republica Moldova, sau RSS Moldovenească, nu faţă de URSS. Recunoaşterea ar fi trebuit făcută la Chişinău, în nici un caz la Moscova – nu că ar fi făcut-o cineva. Iar actele de desfiinţare a Uniunii Sovietice şi înfiinţare a CSI marchează, de fapt, recunoaşterea independenţei doar a Republicii Moldova, alături de celelalte republici unionale, în niciun caz a altor făcături separatiste.

Ei, vedeţi, tocmai de aceea la Tirapol se celebrează Independenţa de stat a unei republici autoproclamate, nerecunoscute de nimeni, cu un an înainte de a interveni măcar, şi ilegala declarare neconsemnată a independenţei republicuţei separatiste de pe Nistru!

Dar ca să fie teatrul absurdului complet, între Kafka şi Eugen Ionescu, împletiţi cu miasme ruse şi sovietice, în cuvântul său de salut de duminică, liderul separatist de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, a repetat clasicele elemente de propagandă ale acestei zile, apoi susţinând că Transnistria, după recunoaşterea internaţională, va trebui să se integreze în Rusia, aşa cum au votat cetăţenii regiunii la pretinsul referendum din anul 2006. Deci legitimitatea acţiunii de a cere independenţă, în faţa unei lumi care a recunoscut statul Republica Moldova, independenţa, suveranitatea şi integritatea sa teritorială, ar urma să fie perspectiva unificării noii republici separatiste cu Rusia, deci pierderea imediată şi urgentă a independenţei pe care o reclamă! Curat murdar, vorba lui nenea Iancu, Ion Luca Caragiale, adevăratul scenarist al absurdului de provincie în politica de mucava.