Jazz-ul ca revanşă

Anatol Ştefăneţ si muzicienii de la „Mare nostrum”: Jan Lundgren, Richard Galliano şi Paolo Fresu FOTO: Mircea Sorin Albuţiu

„Pe timp de război, muzele tac“. E un citat din Cicero, aplicabil tranziţiei moldoveneşti, căruia, dacă ne gândim la soarta artiştilor noştri de azi, i-am putea asocia şi o altă vorbă celebră rostită de Brennus, căpetenia galilor: „Vae Victis (Vai de cei învinşi)!“.

Cu aceste cuvinte barbarul îşi arăta dispreţul faţă de locuitorii Romei, care încercau să-şi răscumpere viaţa cu lingouri de aur, aşezate pe cântarul învingătorului.

După 20 de ani de tranziţie compromisă, Moldova se află în postura unui sclav care şi-a visat libertatea, dar după ce s-a pomenit cu ea în braţe nu a mai ştiut cum să o administreze, lăsând-o pe seama impostorilor şi a noilor îmbogăţiţi, lipsiţi de repere morale, proveniţi din fostele servicii secrete.

Mi s-a întâmplat prima dată în 1999, la Praga. Localul se numea Lucerna Music Bar, pe faimoasa arteră Václavské Namestí. Mă aflam de o lună de zile la un stagiu jurnalistic şi alesesem, împreună cu Adrius, un prieten din Lituania, să petrecem o seară de jazz, în compania unui grup new-yorkez, „Yelow Jackets”. Nu mă dădeam în vânt după acest gen de muzică, o găseam cam lipsită de sens: o droaie de sunete dezarticulate. Ei bine, revelaţia s-a produs după primele acorduri – tatonante, pânditoare, aparent agonizante, care au fuzionat voluptuos într-o temă explozivă, după câteva minute de iniţieri prealabile...

Cam la fel „am păţit-o“ cu critica literară. Eram student, în URSS, când îmi căzuse în mână o carte a criticului Cornel Regman, „De la imperfect la mai puţin ca perfect” (1987). Limbajul autorului, analizele sale pe text mi s-au părut, la acea primă lectură de neofit într-ale hermeneuticii, cu totul impenetrabile. După vreo cinci ani, amintindu-mi de acel gust amar al eşecului, am scos volumul din raft, l-am deschis şi... minune: totul mi s-a dezvăluit cu o limpezime de cristal. Metaforele critice ale autorului mă purtau, triumfător, de la un sens la altul, de parcă aş fi urcat treptele unui zigurat. Poate e o comparaţie forţată – cea între o seară de jazz euforică şi revelaţiile unei lecturi –, dar ea mă ajută să pun în valoare meandrele educaţiei intelectuale şi, în acelaşi timp, sentimentale, pe care le străbaţi o dată cu maturizarea. Decantările se produc fără să-ţi dai seama. Mintea ţi se „coace“ ca un fruct la soare.

Am combinat, după acel prim episod de la Praga, în ultimii 12 ani (cu unele intermitenţe), literatura şi plăcerea de a asculta pe viu muzică de jazz, graţie festivalului organizat de Anatol Ştefăneţ şi grupul „Trigon” la Chişinău.

Şi în acest septembrie înfrigurat capitala Basarabiei a trăit patru seri în ritmuri de ethno-jazz, savurând recitalurile unor trupe foarte diferite stilistic – Motion Trio (Polonia), Netnakisum (Austria), Niccolo Faraci (Italia), Rusconi (Elveţia), World Kora trio (SUA, Mali, Franţa), Joscho Stephan trio (Germania), Nikorason’g (Moldova)..., culminând cu tripleta magică, Mare Nostrum: Jan Lundgren – pian, Richard Galliano – acordeon, şi Paolo Fresu – trompetă (nişte „extratereştri“ teleportaţi la Chişinău). Pentru ca în final, Anatol Ştefăneţ să ne provoace cu un complex (şi nonconformist) „Omagiu Maria Tănase“, prilejuit de împlinirea unui centenar de la naşterea legendarei cântăreţe, când au urcat pe scenă, între alte talente, două interprete de mare clasă: Maria Răducanu de la Bucureşti şi basarabeanca Nadine Trohin.

Au fost patru zile în care s-a probat adevărul spuselor lui Virgil Mihaiu – poetul poliglot şi muzicologul de la Cluj, infatigabilul şi mereu surprinzătorul moderator al festivalului: „muzica de jazz este expresia libertăţii, e răsfăţul improvizaţiei neîngrădite, pentru că nu poţi cenzura spontaneitatea“. Ne-a confirmat-o prestaţia artiştilor şi am simţit-o din reacţia publicului de la Sala cu Orgă: sensibil, empatic, cultivat şi... cosmopolit. Auzeam în preajma mea, în pauza dintre spectacole, vorbindu-se în engleză, franceză, germană şi italiană, nu doar în română şi în rusă. De unde-au apărut?, m-am întrebat, pentru că nu-i vezi în fiecare zi pe stradă, la Chişinău.

Dispersaţi în zilele obişnuite, la concert, noi, românii, şi ei, străinii, deveniserăm o comunitate. Ne bucuram de contactul cu ceva ce nu putea fi mânjit, corupt, deturnat prin scandaluri politice şi scheme frauduloase. Cu jazz-ul eram în Uniunea Europeană...

Deşi trăim vremuri sărace şi sadice – un fel de război de gherilă în care valoarea şi bunul-simţ sunt sacrificate fără milă –, arta, literatura, cultura în general se vor revanşa. Victoria barbarilor e iluzorie. Talgerele lor sunt măsluite.