Himera naţiunii civice moldoveneşti

Unificarea forţelor opoziţiei, proclamată în aceste zile la Chişinău pe fondul mişcărilor de protest, a fost deja prezentată de către cei trei lideri ai părţilor reunite (Partidul Nostru, Partidul Socialiştilor şi Platforma Civică „Demnitate şi Adevăr”) ca un eveniment epocal, unic în istoria Republicii Moldova de după proclamarea independenţei. Discutabil.

I-am putea aminti domnului Igor Dodon despre unificarea tuturor forţelor de opoziţie în noiembrie 2003 într-o structură pe nume Comitetul de Apărare a Independenţei şi Constituţiei. În acea platformă constituită ad-hoc, cu un scop concret, mobilizarea societăţii împotriva memorandumului Kozak de federalizare a Republicii Moldova, se uniseră partide politice de diferite orientări ideologice. Se pare că memoria liderilor protestelor e selectivă în cel mai înalt grad, mai ales în scopuri propagandistice.

Coalizarea a două partide pro-ruse şi a unei entităţi finanţate de doi aşa-zişi oameni de afaceri cu vechi legături de afaceri în Rusia nu este nici unică, nici extraordinară. Ceea ce frapează este maniera bolşevică în care liderii „platformei civice”, iar după ei şi Dodon sau Usatîi, se identifică până la contopire cu poporul. Avem de a face cu un radicalism mult mai periculos, în perspectivă, decât hidra coruptă a oligarhului Plahotniuc împotriva căruia s-au ridicat actualii lideri ai mişcării de protest. Ar fi frumos dacă măcar cei de la „Demnitate şi Adevăr” ar fi, realmente, nişte oameni stăpâni pe propriile cuvinte şi acţiuni, care să lupte împotriva pretenţiilor tot mai mari ale Partidului Democrat şi stăpânului acestuia, acelaşi Plahotniuc, de a controla întreaga putere în stat. Însă aceştia au o agendă formulată de vechii duşmani ai mafiotului Plahotniuc, doi mafioţi nu mai puţin învechiţi în rele, Victor şi Viorel Ţopa. În lupta pe viaţă şi pe moarte între aceste poluri de putere interlopă, pentru controlul Republicii Moldova, orientările geopolitice sunt doar instrumente. Astfel, pentru stăpânii platformei ”civice” intitulate ipocrit ”Demnitate şi Adevăr”, a lucra cu ruşii sau pentru ruşi nu constituie o problemă dacă făcând asta ei îşi pot elimina duşmanul de moarte, pe Plahotniuc. Şi invers, Plahotniuc poate căuta astăzi sprijinul Occidentului dacă în acest mod el va reuşi să-şi păstreze poziţiile neatinse. În acest război, carnea de tun sunt locuitorii Republicii Moldova, cei care participă la manifestaţiile de protest. Ei au ajuns să-i creadă pe liderii platformei „civice”, unii dintre care s-au remarcat în 2006-2007 făcând harcea-parcea în colective de jurnalişti independenţi din Chişinău (Vasile Năstase), din disperare. Disperarea la care i-a adus o guvernare ticăloasă în ultimii ani.

Acum, unificarea pe care cu atâta fast au trâmbiţat-o Renato Usatîi, Igor Dodon şi Andrei Năstase, i-a făcut pe mulţi „formatori de opinie” să anunţe intrarea într-o nouă „eră”: cea a naţiunii civice moldoveneşti. Paradoxal (sau poate nu), de această dată teza conform căreia protestele din Republica Moldova, organizate de diferite grupuri reprezentând diferite orientări geopolitice, rezolvă dilema identitară şi creează o naţiune civică moldovenească, vine de la Bucureşti. Dintr-un comentariu al istoricului Armand Goşu, mai exact. Respectiva teză a fost preluată şi de persoane de la Chişinău apropiate protestelor precum jurnalista Natalia Morari într-o scrisoare deschisă pentru Vlad Plahotniuc sau politicianul Nicolae Chirtoacă, fostul şef al partidului „Forţa Poporului”, redenumit în Partidul „Demnitate şi Adevăr”, în direct la „Jurnal TV” în ziua de duminică, 24 ianuarie. Întâmplător (sau poate nu), sintagma „naţiune civică moldovenească” a răsunat în nenumărate rânduri de la tribuna din Piaţa Marii Adunări Naţionale cu ocazia mitingului de ieri.

Ce-ar însemna, totuşi, această naţiune civică moldovenească în viziunea celor care o promovează? Reunirea tuturor identităţilor din societatea Republicii Moldova sub o singură umbrelă. Aici ar trebui să se regăsească şi nostalgicii pro-sovietici, şi tinerii pro-ruşi de „rit” nou (pro-Putin), şi cei care se consideră moldoveni, şi cei care se consideră români, şi cei care-şi doresc unirea cu România, fiecare fiind liber să fie ce şi cum vrea el (sau ea), dar să nu pună la îndoială rostul existenţei statului Republica Moldova şi să-i fie loial acestuia. Ceea ce le-a lipsit părtaşilor naţiunii civice moldoveneşti a fost setul de stimulente, de motivaţii pe care le-ar avea toţi cetăţenii moldoveni să devină dintr-o dată cetăţeni fideli Republicii Moldova şi să o considere pe aceasta drept ţară a lor. Aceste motivaţii ar trebui să fie suficient de puternice încât să depăşească diviziunile şi clivajele existente în societatea Republicii Moldova care se manifestă într-un fel sau altul şi în ansamblul identitar al fiecărui cetăţean. Practic, întrebarea la care au încercat să găsească răspuns părtaşii naţiunii civice moldoveneşti a fost: cum le creăm cetăţenilor moldoveni un patriotism raportat la statul Republica Moldova, independent de opiniile cu privire la limba vorbită şi cultura împărtăşită? Ştim din istorie că unele naţiuni europene s-au cristalizat în urma formării apartenenţei la o comunitate a unor locuitori de pe un anumit teritoriu pe alte criterii decât unitatea de limbă şi cultură. Criterii precum o luptă comună, împotriva unui duşman comun. Iată că în protestele care au loc acum la Chişinău, s-a găsit şi duşmanul comun al moldovenilor, un moldovean la rândul lui, pe nume Vlad Plahotniuc. Cel care oferă posibilitatea emergenţei naţiunii civice moldoveneşti, pe măsură ce toţi cetăţenii moldoveni îşi depăşesc toate divergenţele ireconciliabile şi pornesc la luptă împotriva oligarhului. Acum pot respira uşuraţi toţi cei care se preocupaseră de criza identitară din Republica Moldova: în sfârşit, aceasta se rezolvă! Vom avea o naţiune moldovenească. Una care vorbeşte în acelaşi timp româna şi moldoveneasca, dar este întotdeauna bilingvă. În care e chiar de recomandat să sărbătoreşti Crăciunul de două ori. Cu un amalgam unic de trăsături culturale din Orient şi Occident, abia aşteptând să fie descoperită.

Însă cei care cred în posibilitatea apariţiei acestei naţiuni civice moldoveneşti (e „civică” pentru că nu e „etnică”, adică se disociază formal de teza sovietică a etniei moldoveneşti – pentru a le permite „cârcotaşilor” care insistă că vorbesc româneşte să aibă impresia că le este respectată opţiunea) se iluzionează mult mai intens decât cei care, de exemplu, încă mai cred în şansele reunificării Moldovei dintre Prut şi Nistru cu România. Intenţiile lor sunt de a „împăca şi capra şi varza”, adică de a oferi o perspectivă de existenţă statului Republica Moldova recunoscând legăturile etnoculturale cu spaţiul de la vest de Prut. Republica Moldova ar urma să devină un fel de Austrie, iar România să fie doar o ţară vecină, mai mare, cu care o majoritate a moldovenilor, etnicii români vorbitori de română, împărtăşesc limba, etnia şi cultura. „Moldovean” în acest context ar urma să se numească oricare cetăţean al Republicii Moldova, indiferent de limbă sau etnie, pe interior etnia majoritară fiind recunoscută oficial ca românească, însă la nivel colocvial continuând să se numească tot „moldoveni”. Oameni altfel respectabili de la Chişinău îşi doresc o asemenea stare de lucruri. De exemplu, Oazu Nantoi, care a vorbit şi el la mitingul de ieri.

Problema este că modelul pe care şi-l doreşte Oazu Nantoi ar sucomba în secunda doi, dacă ar fi „implementat oficial”, în favoarea tezei mult mai intens vehiculate că moldovenii (etnicii români) au dreptul să se numească „moldoveni” pentru că aşa vor ei, iar limba să şi-o numească „moldovenească”, şi nu română, pentru că aşa vor ei. Acesta este punctul de vedere dominant în guvernarea condusă de Vladimir Voronin în 2001-2009. Anterior, la fel au considerat şi agrarienii neocomunişti în 1992-1998, încercând la fel ca PCRM-ul de mai târziu să impună întregii societăţi această viziune. Acest ansamblu ideatic nu-şi mai propune să „demonstreze cu argumente”, ca regimul sovietic, că există o etnie moldovenească distinctă de cea română inclusiv în cele mai intime aspecte ale propriei culturi, sau că există o limbă moldovenească diferită de cea română. El acceptă tacit identitatea etnolingvistică a românilor de pe cele două maluri ale Prutului însă insistă pe dreptul moldovenilor de a-şi numi etnia şi limba cum vor ei, fără ca Bucureştiul să le indice ceva. În calitate de pretinse argumente sunt aduse, totuşi, o serie de răstălmăciri ale istoriei cu origine în teza sovietică a celor două popoare şi limbi romanice est-europene, însă acestea poartă un caracter rudimentar şi încearcă să legitimeze nişte stereotipuri false răspândite de decenii în rândurile unei părţi a populaţiei din Republica Moldova, de genul „Moldova e mai veche decât România – Moldova e din secolul XIV, România din secolul XIX, aşadar românii să nu ne indice cum să ne numim limba sau poporul”.

Lupta împotriva unui oligarh, lupta împotriva corupţiei, de-oligarhizarea instituţiilor justiţiei, întoarcerea ţării poporului – toate acestea sună foarte bine ca lozinci, însă după ce rostul lor se va fi epuizat într-un fel sau altul, în Republica Moldova va rămâne aceeaşi populaţie. Una cu care nu poţi construi o naţiune moldovenească, decât dacă bazezi conştiinţa ei naţională pe minciună sau mistificare. Cum altfel vei putea justifica faptul că un grup de câteva milioane de oameni trecut prin furcile caudine ale genocidului sovietic în secolul XX, care împărtăşeşte totul, până în cele mai mici detalii (da, există diferenţe – nu, acestea nu sunt insurmontabile, deoarece sunt nesemnificative), cu douăzeci de milioane de oameni aflaţi în imediata apropiere are vreo „misiune istorică” de a forma o nouă naţiune? Pentru că părtaşii naţiunii (civice sau de alt fel) moldoveneşti uită că pentru o naţiune îţi trebuie, în afara unui simţ al comuniunii, şi simţul unei misiuni. Nu există o naţiune fără o misiune. A naţiunii. Care-i misiunea unei ipotetice naţiuni moldoveneşti? De ce trebuie ca moldoveanul de la Străşeni să trebuiască să constituie o altă naţiune decât moldoveanul de la Bârlad?

Răspunsul e simplu: nu există vreun motiv real, vreo pricină de nerezolvat în alt fel decât prin constituirea naţiunii moldoveneşti. Cea mai bună şi realistă soluţie pentru rezolvarea o dată şi pentru totdeauna a problemei moldovenilor dintre Prut şi Nistru, etnici români dar şi etnii conlocuitoare, este reunificarea cu România.