Şi mai ales gradul de conştientizare a ceea ce înseamnă guvernarea în mezalianţă cu socialiştii proruşi de către proeuropenii de la Chişinău. A se citi guvernarea prin împărţirea puterii cu Rusia lui Putin, când ai dat toată securitatea pe mâna socialiştilor pro-ruşi şi a preşedintelui acestora, Igor Dodon, probabil cel mai ostentativ personaj pro-rus din istoria Republicii Moldova – Klimenko, Edistvo lui Şornikov şi Solonari erau apărători ai minorităţii privilegiate ruse din perioada Imperiului Sovietic, în timp ce Vladimir Voronin a fost un naţionalist moldovean, nicidecum un apărător al intereselor Rusiei în Republicii Moldova, cum ne spune despre sine Igor Dodon, care anunţă şi participarea la „operaţiuni comune” cu serviciile ruse pentru a-l păcăli pe Oligarhul Vladimir Plahotniuc.

Alianţa cu Rusia lui Putin: încredere, bună credinţă sau riscuri majore?

Deci cum arată o guvernarea de coaliţie cu un partid pro-rus în care nici nu ai încredere? Mai întâi a fost evitată asumarea ideii de majoritate, coaliţie, chiar negociere, mergându-se pe o variantă de “discuţii” doar, cu o majoritate conjuncturală, “situaţională”. Doar că şi această soluţie de tip struţo-cămilă - contrară angajamentelor, actelor semnate în faţa electoratului şi jurămintelor tuturor parlamentarilor ACUM (PAS-PPDA) ai doamnei Maia Sandu şi lui Andrei Năstase - a fost abandonată şi deja se vorbeşte de o guvernarea în coaliţie în toată puterea cuvântului şi pe perioada unui mandat. Un lucru normal, fie zis, în măsura în care părţile nu au agende ascunse sau nu sunt dependente şi coordonate de terţi externi, care au alte planuri. Şi în măsura în care se poate construi un dram de încredere.

Deci dilema în care se află astăzi guvernarea Republicii Moldova este dacă merge înainte cu varianta împărţelii curente – ACUM, pro-europenii, cu Guvernarea (dar fără structurile de forţă, cu precădere ministerul Apărării, Serviciul de Informaţii şi Securitate şi Vicepremierul pentru Reintegrare Vasili Şova), iar PSRM cu Parlamentul şi structurile de forţă. Cât de solidă e mezalianţa şi cât de credibilă este supravieţuirea ei? Cât de loiali sunt partenerii acestei alianţe în care un Guvern foarte bun, cu oameni decenţi, de vitrină, pro-european, va încasa toate costurile administrării, iar PSRM şi Igor Dodon vor gestiona criticile, de pe margine şi vor culege ce le mai lipseşte pentru viitoarea majoritate de la alţi parteneri din Parlament – Partidul Şor, 3 “independenţi” şi mai ales Partidul Democrat care, după lovitura primită, va pierde substanţial de mulţi membri în perioada următoare, parlamentari, primari, consilieri, şefi de raioane?

Deci ce facem? Celebrăm Victoria împotriva Oligarhului, facem dezoligarhizarea – un fel de lustraţie, epurare politiă şi reconstrucţie instituţională – sau tragem avem timp să tragem cu ochiul la riscuri, realizăm pe ce realitate stăm şi luăm măsuri de limitare a pagubelor şi a costurilor mezalianţei (damage control)?

Experienţa guvernărilor de Mare Coaliţie în România: PDL-PSD, USL, Guvernul Cioloş

România a cunoscut, în această materie, trei guvernări de coaliţie. Nici una cu un partid care reprezintă direct Rusia sau asumă reprezentarea intereselor unui stat terţ în România. Ei bine, nici una nu a fost una fericită. Marea Coaliţie PDL-PSD din anul 2009 a durat 9 luni şi s-a soldat cu ruptura Guvernului Boc, moţiune de cenzură înainte de Prezidenţiale, pentru a determina concomitent schimbarea Preşedintelui Băsescu. A doua a fost Marea Coaliţie USL – PSD-PNL, din 2012, în urma căreia Preşedintele PNL Crin Antonescu a dispărut cu totul din viaţa politică.

În fine, a treia mezalianţă PSD-PNL a intervenit după căderea Guvernului Ponta, în 2015, după dezastrul de la Colectiv, în timpul Guvernului Cioloş, acolo unde PSD s-a descurcat să pară în opoziţie iar PNL să-şi assume guvernarea şi s-a soldat cu cel mai mare scor în alegeri al PSD, 47%, o guvernare a analfabeţilor şi neprofesiniştilor instalată în trei rânduri din 2016, soldată cu doi ani şi jumătate de chin pentru România şi aproape cu distrugerea statului de drept, a independenţei justiţiei şi combaterii corupţiei, până după europarlamentarele din 26 mai şi condamnarea definitivă a lui Liviu Dragnea, Preşedintele PSD. Protestatarii din stradă şi partenerii din Uniunea Europeană şi SUA au oprit dezastrul.

Deci mezalianţele nu au fost niciodată bune pentru partidele de dreapta, cele sofisticate, cu electorat educat, exigent şi calificat să înţeleagă temele şi costurile mezalianţelor. Au câştigat, întotdeauna, partidele de stânga. Cele populiste, cele mai rutinate în propagandă şi război informaţional, cu resurse substanţiale, cele cu o bază mai slab pregătită, mai loială şi mai puţin interesată de modul în care se realizează consumarea puterii, şi prin trădări şi încălcarea promisiunilor.

În plus, nu trebuie uitat factorul extern, Rusia. Afirmată explicit ca stăpân la Chişinău prin vocea omului forte al momentului, Igor Dodon, cu garanţii de impunitate absolută după votarea Zenaidei Greceanâi ca Preşedinte al Parlamentului (mai poate fi demisă doar cu două treimi), dar mai ales prin vizitele succesive – două la număr – ale lui Dmitri Kozak la Chişinău, care pare să dicteze politicile strategice, mai mult, prin temenelile făcute de diverşi spre Moscova dar mai ales prin eliberarea întregii agenturi ruse prinse şi trimise după gratii, a hoţilor şi corupţilor săi – cred că se pregăteşte şi Platon să plece într-acolo, să fie eliberat pentru că a fost arestat de Oligarh.

De altfel viteza de ştergere a dosarelor, anulare a arestărilor sau mandatelor de arestare, dispariţia probelor şi a procurorilor care au făcut anchetele, cât de curând, fără o hotărâre judecătorească în nici unul dintre aceste cazuri, ci la bunul plac al politicienilor noi sosiţi şi mai ales la ordinele lui Dodon, este o probă a eşecului statului de drept în egală măsură cu alte aplicări de ordine politice din timpul lui Plahotniuc – anularea rezultatelor alegerilor locale, trecerea/revenirea peste noapte la Constituţia din 1997, etc. Iar pe zona infracţională, lucrurile sunt cele mai grave, pentru că hoţii în lege şi traficanţii, şi criminalii sunt toţi din structuri mafiote din spaţiul CSI, cu adâncă coordonare hibridă a Moscovei şi forţă de proiecţie de aceeaşi natură, ca să nu mai vorbim despre protecţia aferentă. Şi cu spolierea colectării de fonduri la bugetul de stat, care e tot sub responsabilitatea Guvernului.

România şi oalele sparte în actuala mezalianţă: culegerea cioburilor

Acordul de mezalianţă e făcut, şi mortul nu se mai întoarce de la groapă. Eliminarea lui Plahotniuc era un lucru normal, mai ales că ura stârnită la nivel intern şi extern e greu de negat, promisiunile nerespectate, angajamente luate şi anulate după bunul plac, guvernare cu tente absolutist şi certuri pe toată linia cu toţi partenerii internaţionali nu puteau să nu aibă consecinţe. Retragerea era obligatorie pentru Republica Moldova, şi simplu semnal că timp de 3 luni mai nimeni nu a vrut să stea de vorbă cu PDM – cu excepţia unor întâlniri filmate care semănau a împărţiri de pradă între mafioţi şi nu a negocieri de coaliţie între partide. Pe de altă parte, o gestiune a pagubelor şi consecinţelor şi adunarea cioburilor pentru reconstruirea unei guvernări serioase pro-europeană e necesară. Cu sprijinul acestor forte politice cu tot cee ace se poate.

România va susţine noua guvernare pro-europeană, aşa cum a anunţat-o prin vocea Externelor, prin comunicatul Preşedinţiei, prin declaraţia Parlamentului în şedinţa camerelor reunite. Cu condiţia menţinerii drumului european şi respectării angajamentelor bilaterale. Iar sprijinul vizează şi compensarea negocierilor nefericite făcute la repezeală. Aici, dincolo de consilieri(pe cale bilaterală sau europeană, dacă sunt doriţi) sprijin şi consiliere strategică, investiţii, sprijin politic internaţional, alocări financiare directe pe proiecte, e necesar un întreg proces de învăţare şi echilibrare acolo unde se mai poate – Doamna Greceanâi poate sta liniştită, ca şi Igor Dodon, acolo nu se mai poate face nimic.

Noul Guvern şi liderii partidelor pro-europene trebuie să înceapă prin a se informa pe ce stau şi ce au preluat. Dincolo de propaganda şi de campanie electorală, e necesar să ştie cum au ajuns la guvernare, care au fost angajamentele, cum s-au întâmplat lucrurile şi ce moştenesc. Iar aici, postura de oameni de stat le dă acces la resursele de informaţii ale statului şi pot solicita clarificări. Atât instituţiilor proprii, cât şi partenerilor, pentru a se dumiri.

Şi, pe aceeaşi cale, pot să se uite puţin şi în propria curte, între apropiaţi şi oameni de încredere, inclusiv din România, întrebându-şi propriile instituţii sau întrebând la Bucureşti. Nu e normal ca oamenii de referinţă din preajma lor să fie un fost consilier de ministru de Externe, absolvent de MGIMO şi care nu a avut niciodată acces la informaţii clasificate în statul român şi teoreticianul moldovenismului în România şi creatorul ideologiei regional-separatiste a Partidului Moldovenilor fostului primar de Iaşi, Constantin Simirad(repliat ulterior şi cu ideile curăţate).

Apoi ACUM trebuie să echilibreze cumva componenta securitară. Deja convenţia este de a reda/creşte/amplifica atribuţiile Preşedintelui în politicile de securitate şi apărare – că tot nu răspunde în faţa Parlamentului. Acolo Comisiile de specialitate trebuie întărite, legile aferente controlului parlamentar, dar mai ales e necesară numirea unui consilier profesionist pe politică de apărare şi Securitate al Premierului care măcar să fie prezent în Consiliul Suprem de Securitate şi să poată înţelege şi cunoaşte evoluţiile, pentru a putea interveni. Dar şi la SIS, şi la Ministerul Apărării, sunt necesare prezenţa unor secretari de stat şi directori adjuncţi profesionişti din propria curte, în special la nivel militar şi operativ, pentru a putea evita debalansarea securităţii şi controlul deplin al activităţii de către Rusia lui Putin, prin intermediarii săi de la Chişinău.

În fine, Ministerul de Interne este extrem de important. E cel mai mare minister, cu cei mai mulţi angajaţi, iar aceştia sunt relevanţi în orice conjunctură, dacă sunt bine pregătiţi şi controlaţi, coordonaţi şi instruiţi. Aici poate fi rezerva de instituţii de forţă şi control informativ a zonei infracţionale şi a resurselor, aşa cum Vama şi Fiscul ar trebui întărite, reformate şi transformate în instrumente majore ale guvernării, pentru că aduc resurse şi controlează siguranţa cetăţeanului, dar şi fluxurile majore ale finanţărilor. (Aici, fie zis, nu am să înţeleg niciodată de ce nu s-a menţinut Comisia de Anchetă la adresa lui Igor Dodon şi finanţărilor ruse ale Partidului Socialist, dar mai ales a influenţei şi pârghiilor de coordonare de la Moscova ale acestui partid din Republica Moldova)

Apoi componenta pro-europeană a majorităţii şi guvernării trebuie să vadă ce fac pentru a începe să livreze guvernare, acţiuni executive şi substanţa administrării afacerilor statului, pe lângă acţiunile vindicative la care sunt folosiţi. Pentru că cetăţeanul va dori să vadă cum i se îmbunătăţeşte viaţa de zi cu zi, cum îi e mai dulce pâinea, nu numai să asiste la un proces de reformă şi dezoligarhizare care, eventual, să cadă în lustraţii şi epurări politice la nivel instituţional. Mai mult, consolidarea politică a unor partide ştirbe, fără organizaţii peste tot în ţară şi fără puncte de sprijin reale în fiecare colţ şi cătun nu trebuie ignorată, că vin alegerile locale foarte repede. Şi aici e miza majoră. Şi aici consilierii români pot ajuta la construcţia organizaţiilor teritoriale ale partidelor pro-europene, care nu trebuie să se consacre exclusiv activităţii executive ignorând activitatea politică şi de partid.

Punctul crucial al alegerilor locale

România va susţine şi consolidarea unei opoziţii puternice şi coerente. Destrămarea PDM după modelul PLDM va crea masa de manevră necesară constituirii rapide a unei majorităţi a PSRM, pro-ruse, gata de a prelua pe deplin puterea. De altfel, toate semnalele arată că numărul racolărilor şi trădărilor se apropie vertiginos de majoritate în Parlament, şi mai că aş paria că alegerile locale vor fi punctul de întoarcere: preluarea Chişinăului de către socialiştii pro-ruşi şi a majorităţii primarilor şi consiliilor raionale va da semnalul anunţului constituirii majorităţii şi aruncării peste bord a pro-europenilor, care vor fi livrat curăţirea administraţiei prin dezoligarhizare.

România va monitoriza cu extrem de mare atenţie procesul de dezoligarhizare anunţat de autorităţile de la Chişinău, făcut, nu-i aşa, de români, de cetăţeni români, cu studii în România sau în Occident. Dacă el curge spre lustraţie fără reguli, sau spre epurare politică la nivelul administraţiei, regulile europene nu mai sunt respectate. Şi cum Dodon îşi va apăra ruşii şi pro-ruşii din întreaga administraţie care vor rămâne neclintiţi în posturi, chiar dacă au lucrat direct pentru Oligarhul cel Rău, mai că aş pune pariu că lustraţii vor fi români, pro-români şi unionişti – utimii o altă ţintă a lui Igor Dodon, socialiştilor pro-ruşi şi a stăpânilor lor de la Moscova, dar şi a europenilor de prin diferite capitale. Iar aici România nu are cum să nu intervină ferm în apărarea reprezentării corecte la nivelul administraţiei a naţiunii majoritare, băştinaşe, în stânga Prutului. Orice epurare pe criterii entice, a celor vinovaţi doar de asumare a identităţii româneşti, pe motiv de dezoligarhizare, va fi respinsă şi sancţionată drastic de către Bucureşti.

România va rămâne vigilentă şi extrem de precaută în legătură cu mezalianţa formată şi cu marile târguri făcute pe seama Republicii Moldova fără a fi fost întrebată. Deci fără o asumare europeană, şi fără acordul Partenerului Strategic, SUA, ci cu înţelegeri bilaterale şi secvenţiale provocate de anumiţi actori, pe fondul vidului de putere european generat de constituirea noilor organisme şi a preocupării Administraţiei Trump faţă de Iran şi planul pentru Orientul Mijlociu.

Şi o ultimă observaţie: ducă planul Rusiei lui Putin la Chişinău - ce vizează preluarea deplină a controlului structurilor de forţă de către Rusia şi preluarea deplină a puterii de către socialiştii pro-ruşi după locale se realizează, următorul care va fi sacrificat va fi chiar Igor Dodon. Nu cred că Rusia lui Putin mai are mare încredere în el, şi va găsi azil politic primitor de partea asta de Prut, când îi va fi greu. Rămâne de văzut, în această ipoteză şi pe acest scenariu, care se joacă din afara Republicii Moldova, cine este viitorul Tătuc al Republicii Moldova. Cu jurământ de credinţă direct la Moscova, ca şi ceilalţi responsabili regionali cu voie de la Kremlin care vor înlocui oligarhii anti-ruşi sau prea avuţi şi prea independenţi din spaţiul post-sovietic: Ivanishvili, Poroshenko, Kolomoiski… fireşte şi Guşan … E ca-n Nemuritorul: în spaţiul post sovietic nu poate trăi decât Oligarhul Suprem de Stat Putin, restul fiind subordonaţii săi în guberniile sferei de influenţă. Dar aici mai vorbim.