Gura păcătosului: două secvenţe cu Dodon

1. Nu am fost deloc mirat să aflu că Igor Dodon a plagiat în teza sa de doctorat. Oricine are, ca mine, 22 de ani de experienţă în învăţământul superior ştie, chiar fără a vedea lucrarea, că e ceva în neregulă cu o teză în domeniul finanţe-bănci, susţinută nu la o universitate cu profil economic, ci la una tehnică.

Aceasta, deoarece specializarea se adânceşte pe măsură ce urcăm pe scara învăţământului. O învăţătoare poate preda şi evalua orice copil din clasele I-IV, dar un profesor universitar de literatură română, să zicem, nu are competenţa de a preda sau evalua un student la sintaxa limbii române. Chiar dacă are, fireşte, cunoştinţe de sintaxă, acestea nu sunt suficiente. E limpede că o teză de doctorat — care e o lucrare de cercetare ştiinţifică de înalt nivel — în domeniul financiar-bancar poate fi evaluată numai de către o comisie de specialişti în acest domeniu, dintr-o instituţie cu profil economic.

Ce m-a amuzat a fost altceva. Cele două lucrări din care marele „economist" Dodon a plagiat (Bursa, de Ioan Popa, respectiv, Tranzacţii bursiere, de Mihaela Gradu) aparţin unor autori români. Dodon, cu vastele sale cunoştinţe de lingvistică — dobândite, probabil, la fel ca şi doctoratul —, susţine sus şi tare că există o limbă „moldovenească", diferită de limba română. Or, fragmentele din cele două lucrări pe care şi le-a însuşit cuvânt cu cuvânt, în teza sa redactată în limba „moldovenească", sunt scrise, fireşte, în limba română. Fără ca Dodon să fi simţit nevoia să traducă, din română în „moldovenească", un singur cuvinţel. De altfel, nici comisia care i-a examinat teza nu i-a atras atenţia că ar exista în ea fragmente scrise în altă limbă, căci i-a acordat fără probleme titlul de doctor.

Dodon a recunoscut, prin plagiatul pe care l-a comis, că nu există o limbă „moldovenească" şi o limbă română. Ci doar o limbă română şi, dincolo de Prut, câţiva mancurţi.

2. Confruntat, în ultimele zile dinaintea turului I, cu o scădere vertiginoasă în intenţiile de vot (reflectată, ulterior, la urne), Dodon a fost obligat să facă o piruetă. Şi să lanseze un mesaj prin care să recupereze măcar o parte din electoratul care, deşi nu este de acord cu politicienii pro-europeni, respinge politica de trădare naţională pe care o practică aşa-zisul socialist „statalist".

În consecinţă, Dodon a declarat, referitor la relaţiile cu Bucureştii: „fraţi, fraţi, dar brânza e pe bani". Adică românii de pe ambele maluri ale Prutului sunt fraţi (asta e pirueta), însä el va apăra, chipurile, interesele cetăţenilor moldoveni.

Din păcate pentru logica mancurtă, zicala românească a fost prost folosită. Pentru că ea este folosită numai şi numai de cel care are, faţă de cel care nu are. Or, la ora actuală, Republica Moldova nu are niciun pic de „brânză". Este un stat falit, care trăieşte din împrumuturi şi ajutoare externe, multe, acordate la insistenţele României. Căci cea care are „brânză" e România, aflată în al patrulea an consecutiv de creştere economică, cu cea mai mare creştere din UE anul acesta, cu stabilitate macroeconomică şi acces la miliarde de euro din fonduri nerambursabile. De mirare că „doctorul în Economie" Dodon nu e capabil să facă diferenţa dintre situaţiile economice, diametral opuse, de pe cele două maluri ale Prutului şi nu înţelege că România nu are nici un interes economic în Basarabia.

Mai mult: România, spre furia „stataliştilor” de tip Dodon, deşi ar putea, nu numai că nu spune „frate, frate, dar brânza e pe bani", dar e dispusă să ajute necondiţionat Republica Moldova, cum a şi făcut-o deja. Fără să vrea, mancurţii recunosc, iată, adevărul.

Despre asta vorbeşte zicala care spune că gura păcătosului adevăr grăieşte. Sau o fi cea cu minciuna, care are picioarele scurte?