Grupurile de pe Facebook pot evolua spre comunităţi de credinţă?
0
La ceas de seară purtam un dialog - în modesta reşedinţă a Mitropoliei Basarabiei - cu ieromonahul Antonie Telembici, redactorul-şef al publicaţiei "Misionarul", căruia îi spuneam că mi-a plăcut titlul atipic, al unui comentariu al său, postat chiar pe prima pagină: "Calomnia - otrăvirea semenului nostru". L-am întrebat dacă acest periodic poate fi citit şi de internauţi. Deocamdată, nu. Dar...
...moderna şi puternica episcopie romano-catolică, din Chişinău, are la sediul tradiţional, extrem de modern, în interior, posibilitatea de a accesa Internetul la orice etaj. Şi era o vreme când tinerii veneau la gardul aşezământului religios, beneficiind gratuit, din stradă, de reţeaua instalată de episcop.
Cu această comparaţie în minte, după revenirea în Bucureşti, am poposit la mentorul meu, distinsul spirit universitar şi comunicator de excepţie, Dumitru Iacob, căruia i-am povestit câteva dintre clipele trăite dincolo de Prut, inclusiv diferenţa dintre biserica care nu neglija internauţii şi aceea care mai are de parcurs un drum spre ei.
Şi cum nimic nu pare a fi întâmplător în viaţă, schimbul de opinii, pe acest subiect, a dus la indicarea, de către magistrul Iacob, a unui text abia terminat de el, pe care, cu permisiunea sa îl reproduc mai jos, spre lectură, încântare, reflecţie şi luare aminte.
Dans feeric, la hramul oraşului Chişinău, luni, 14 octombrie, 2013.
_____________________________________________________
DUMITRU IACOB: OMUL IN COMUNITATE. Despre forţa de întemeiere a sacrului
1. Despre intemeiere . Sacralitatea religioasă şi sacralitatea laică.
În esenţă, sacralitatea înseamnă întemeiere, iar sacrul înseamna cu temei. Nici n-ar putea fi alfel. Sacrul semnifică lumea, universul cu rost, cu sens, sens şi rost care vin dintr-o forţă de intemeiere, iar sacralitatea exprimă temeinicia lumii care ne cuprinde. Se ştie prea bine, din intreaga istorie culturală a omenirii, că forţa de întemeire primordială este gândul, gândul ipostaziindu-se în cuvantul divin (“la început a fost cuvântul”), pe de o parte, cât şi in “principiul prim” (intemeierea prin raţionalitate) şi în “cuvantul în cetate”, pe de altă parte.
Juni internauţi, pe străzile Chişinăului.
_________________________________
CUVÂNTUL DIVIN şi CUVANTUL ÎN CETATE sunt cele două ipostaze îngemănate ale sacrului, sacrul religios si sacrul laic.
Sacrul religios şi sacrul laic exprimă matricea de adâncime - “codul genetic” - a unei culturi.
Comunitătile umane pot fi înţelese şi influenţate în primul rând in “cheie culturală”, iar referenţialul de profunzime, al unei culturi este dat de către natura corelaţiei, dintre sacrul religios şi sacrul laic/profan.
Este ceea ce vom incerca sa argumentam in continuare, parcurgand, pe scurt, urmataoarele orizonturi de analiza: - comunitatile umane evolueaza de la comunitatile spontane la comunitatile culturale; - cumunitatile culturale pot fi simultan sau succesiv comunitati de proximitate (cetatea/comuna), comunitati de credinta si comunitati contractuale (statul); - cele trei tipuri de comunitati culturale interfereaza extrem de complex in perspectiva sincronica si diacronica; - una dintre comunitatile de credinta sau un binom al acestora sunt dominante in cele trei mari cicluri ale istoriei universale - lumea pre-moderna, lumea moderna, lumea post-moderna; - fiecare dintre cele trei comunitati culturale ( de proximitate; de credinta; contractuale) exprima o ecuatie distincta/specifica a corelatiei dintre sacrul religios si sacrul laic; - natura corelatiei dintre sacrul religios si sacrul laic/mundan influenteaza direct si intens performanta comunitara si capacitatea comunitatilor de performanta in munca, in medii turbulente s.a.m.d.; - in esenta, sunt inalt performante comunitatile in care sacrul religios si sacrul laic sunt in echlibru si in sustinere reciproca ( intre cele doua teritorii ale sacralitatii exista o punte trainica, intens si permanent circulata…); - in acelasi timp, sunt slab performante comunitatile in care intre sacrul religios si sacrul laic exista coliziuni, substituiri si crevase; extrem de riscante sunt mai ales situatiile de schimbare istorica profunda in care intre cele doua teritorii ale sacralitatii se formeaza un larg spatiu al nimanui, cauza directa pentru imense dezorientari si suferinte umane, pentru uriase pierderi si irosiri de energie sociala…; - nu in ultimul rand, trebuie observata aparitia, in zorii istoriei post-moderne, a unor noi comunitati de proximatate, proximitatea in sine schimbandu-si profilul si expresia; sunt comunitatile online (web comunitatile); principala interogatie care se naste aici este urmatoarea: web comunitatile, nascute drept comunitati de proximitate, vor deveni comunitati de credinta? Mai pe larg, despre ideile si interogatiile de mai sus, in cele ce urmeaza…
Statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, din Chişinău.
________________________________________
2. Despre comunităţi. Forme şi forţe de agregare comunitară
Agregarea este unul dintre cele mai subtile şi complexe procese sociale.
Într-un alt context ( Alba Iulia/Parlament) am privit agregarea in perspectiva instrumentală, punând în discuţie “pârghiile” utilizate social, de-a lungul istoriei, pentru “aducerea” şi “păstrarea” oamenilor împreună. În acest sens au fost Şi sunt utilizate, de regulă în formule hibride, forţa directă (coerciţiunea), banii (utilitatea) şi norma, rezultând agregări coercitive, agregări utilitare şi agregări normative. Aici, vom privi agregarea drept proces social/istoric integral si integrator.
2.1. Comunităţi spontane şi comunităţi culturale.
La inceputuri , agregarile umane erau naturale si …spontane. Oamenii deveneau oameni si se descopereau drept oameni pe masura ce deveneau oameni si impreuna cu cei care deveneau, in temeiul traiului in comun, oameni. Traiul era in comun, iar comunitatea exista doar in germene. Acestea sunt comunitatile spontane. Umanizarea oamenilor se realizeaza prin crestere spirituala, prin cultura. Fara putinta de tagada, cultura a fost in istorie si este in lumea in care traim cel mai puternic liant, cea mai puternica forta de agragare sociala. Lumea oamenilor devine lumae umana doar prin cultura. Istoria oamenilor este istoria culturii. Intr-un fel sau altul, in istorie, toate comunitatile sunt comunitati culturale.
Tricolorul din Piaţa Marii Adunări Naţionale este postat precum cel de la Bucureşti, de sub Arcul de Triumf.
______________________________________________________________________________
2.2. Tipologia şi sensul comunităţilor culturale
a) Comunităţile de proximitate.
Primele comunităţi culturale nu puteau fi decat cele de proximitate. De fapt, acestea rezultă din “culturalizarea” comunităţilor spontane. Primul strat al culturii cuprinde atât cunoştinte si deprinderi privind folosirea uneltelor, cât şi idei şi prescripţii privind relaţiile dintre oameni, în interiorul comunităţii, cât şi in afara acesteia. Tot acum, se manifestă nevoia oamenilor de a-şi privi “interiorul”/sinele din “exterior". Devine imperioasă nevoia de întemeire. Apare sacrul !
Omul îşi afla sensul, întemeindu-se prin cel care exista înainte de toate şi peste toate! Privind din înaltul istoriei, pot fi observate o multitudine de comunităţi de proximitate, cu interacţiuni slabe, sporadice sau absente, cel puţin la începuturi. Ţesutul comunitar este însă trainic, fapt explicabil prin legăturile directe, dintre oameni şi prin randamentul ridicat al noii forţe de combustie apărută in lume – cultura!
Comunităţile de proximitate sunt cele mai vechi şi mai trainice forme de agegare comunitară. Ele nu au cum să dispară, in principiu vorbind. Fireşte că sunt pândite de riscul agresiunilor din exterior, şi - poate chiar mai grav – de bolile deficitului de coeziune comunitară.
Coeziunea comunitară este atât condiţia fundamentală, cât şi rezultatul esenţial al agregării comunitare, prin cultură. Deficitul de coeziune şi coeziunea deficitară sunt rezultatul indiscutabil al deficitului de cultură şi al culturii deficitare/inadecvate. În timp, cum vom vedea ceva mai departe, comunităţile de proximitate îşi schimbă profilul, cuprinderea, rămânând însă un referenţial primordial, în înţelegerea ţesutului social.
Speranţa.
________
b) Comunităţile de credinţă.
Comunităţile de proximitate, de la începuturi, cum sugeram deja, conturează un …tablou fragmentat, un multi-localism diversificat. Trebuie observată însă acţiunea conjugată a doua procese sociale extrem de intense, procese unversale ale istoriei.
Este vorba despre INTERACŢIUNE, proces social cu acţiune permanentă şi intensitate în permanentă creştere. Interacţiunea, ca vector social fundamental, multiplică şi intensifică legăturile dintre comunităţile de proximitate. Agregările comunitare iniţiale sunt continuate prin noi agregări. Simultan, coeziunea şi nevoia de coeziune generează căutări pentru noi forme de întemeiere. Se naşte întemeierea prin credinţă si apar comunităţile de credinţă.
Sacralitatea religioasă iniţială se dezvoltă şi se extinde. Apar religiile monoteiste. În acelaşi timp, nevoia de întemeiere, drept izvor al sacralităţii, lucrează în interiorul cetăţii. Oamenii îşi află temeiul în mituri, în eroi fondatori, în aspiraţii. Sacrul religios dobândeşte un complement cultural extrem de important - sacrul laic într-un cuvânt, credinţa devine temeiul vieţii in comunitate.
Comunităţile de credinţă încorporează pe cele de proximitate, fără ca procesul să impuna drept condiţie obligatorie continuitatea sa spaţială . Faptul este nou şi remarcabil, prin consecinţe. Condiţia de apartenenţă la comunitate este credinţa şi doar credinţa. În acest context, coeziunea comunitară poate fi mult mai putenică, cu efecte benefice asupra randamentului acţiunii comunitare şi a calităţii vieţii.
Europeni liberi, din Chişinău.
________________________
c) Comunităţile contractuale.
Extrem de important şi cu consecinţe în cascadă a fost procesul prin care sacrul religios a devenit unul dintre versanţii sacralităţii, pe celalalt versant devenind tot vizibil şi mai intens prin efecte sociale, sacrul laic.Mitul fondator este preluat din cetatea antică, este prelucrat, multiplicat şi dus mai departe.
“Botezul” (sau orice alt act echivalent, din orice religie) îşi află un complement şi o “pereche” într-un CONTRACT, între om şi cetate. Omul devine cetăţean.
Apare statul modern. Procesul se alimentează din izvoare multiple, care au curs în acelaşi sens. A contat, poate în primul rând, nevoia oamenilor de întemeiere integrală.
Legea divină se intregeste şi se …echilibrează prin legea cetăţii.
Întemeierea este deplină, iar dacă temeiul este total, atunci şi sensul vieţii oamenilor poate fi conturat, exprimat şi valorizat.
Va fi contat şi…ispita Conducătorului de a folosi, în sens epistemic, modelul Dumnezeului.
Faptul a lucrat, cu certitudine, în vremea vechilor imperii şi nu poate fi trecut cu vederea, nici în vremurile mai dinspre noi..
În comunităţile contractuale, relaţia de simetrie, dintre sacrul religios şi sacrul laic izvorăşte din şi se exprimă printr-un binom valoric esenţial, CREDINTA şi INCREDEREA.
Credinţa este valoarea cardinală a sacrului religios, drept care comunităţile culturale de credinţă sunt, înainte de toate, comunităţi religioase. În statul modern - agregare comunitară construită, repetăm, complementar intre sacrul religios şi sacrul laic - credinţa lucrează împreuna cu increderea.
Oamenii sunt modelaţi prin încredere şi dobândesc încredere (sau nu) în oameni, în conducători, în mărci comerciale, în mecanisme ale pieţei, în puterea de cumpărare a banilor, în capacitatea unei economii de a acoperi puterea banilor şi in puterea unui sistem, de a apăra viaţa şi drepturile cetaţenilor.
Şi în lăcaşul de cult şi in cetate/în piaţă oamenii…lucrează, mental şi psiho-emoţional, în chip asemănător, prin logica procesului de intemeiere. Temeiul este proiectat ca idee şi asumat voliţional şi emoţional, de către comunitate şi indivizi, printr-o permanentă relaţionare dintre aceştia.
O ultima observaţie. Comunităţile culturale pot co-exista, evoluează împreună influenţându-se reciproc (procesul de co-evoluţie), după cum pot intra şi in coliziune.
Fireşte, acest fapt se explică prin co-existenţa şi co-evoluţia valorilor de întemeiere, a credinţei şi a încrederii, prin co-existenţa şi co-evoluţia sacrului religios şi a sacrului laic.
Chişinău, a doua zi după hram...
__________________________
3. Despre evoluţia comunităţilor în istorie.
Se ştie prea bine, modernitatea este un referenţial des invocat şi utilizat.
Sunt trei mari etape/cicluri ale istoriei: lumea pre-modernă, lumea modernă şi lumea post-modernă. În esenţă, modernitatea semnifică procesele culturale (idei şi fapte de civilizaţie) care definesc profilul unei epoci şi care generează efecte asupra vieţii multor generaţii, inclusiv asupra celor actuale.
Sens unic. Spre Vest.
__________________
a) Lumea pre-modernă
Lumea pre-modernă se coagulează şi devine inteligibilă în antichitate. Comunităţile spontane devin comunităţi de proximitate ( triburile, neamurile) şi evoluează, spre comunităţi de credinţă.
Se naşte , cum arătam, sacrul religios, în registrul credinţelor politeiste. Fundamentală se va dovedi, prin efecte, geneza monoteismului. Prima interogaţie este esentială: de ce MONO-teism?
Din nevoia întemeierii unitare a comunităţii.
Prin monoteism, credinţa devine cultură, ridică oamenii, îi civilizează, îi uneşte. Prin monoteism, cultura generează coeziune comunitară. În aria noastrĂ de analiză intră, cel puţin până acum, doua religii monoteiste- religia PORUNCII ( religia evreilor) şi religia IUBIRII (creştinismul).
Religia evreilor are câteva particularităţi remarcabile – divinitatea este imperativă, neîndurătoare (ceea ce trimite efecte in timp asupra comportamentului comunitar al oamenilor); divinitatea nu are chip, este…abstractă ( abstractă fiind, divinitatea nu poate fi accesata decat cu… mintea, antrenamentul minţii fiind folositor îndeletnicirilor ştiinţifice şi in viata de zi cu zi); neavând chip, divinitatea nu poate fi…inchipuită; iconografia este inexstentă; drept urmare nu sunt necesare lăcaşuri pentru depozitarea “chipului”.
De fapt, evreii îşi poartă dumnezeul în minte, fapt care generează o diasporă distinctă, greu asimilabilă şi extrem de coezivă; o diasporă în reţea, cu o mare capacitate de coagulare, re-coagulare şi regrupare, inclusiv in tiparul statului naţional.
Încă un fapt esenţial, textele sacre, TORA, sunt continuate prin TALMUD, prin interpretări ale şcolilor rabinice adecvate problemelor din viaţa cotidiană a comunităţilor. Canonul este respins sub justificarea utilităţii.
Creştinismul explodează , în ţara evreilor, ca religie a iubirii. Mesajul, mântuirea erau aşteptate de către cei umili, aflaţi sub dubla povara a muncii silnice şi a stăpânirii imperiale romane.
După o prigoană de secole, creştinismul devine religia popoarelor, din bună parte a Europei.
Victorios în fostul imperiu, creştinismul devine el însuşiîn sens instituţional, un imperiu. În genere, imperiile au marele avantaj al forŢei. Ele sunt puternice şi folosesc puterea pentru a rămâne şi a fi tot mai puternice.
Puterea devine un scop in sine. Imperiile oferă, oamenilor şi comunităţilor, protecţie, dar cer supunere. Toate acestea nu puteau rămâne fără urmări.
A urmat , la începutul mileniului al doilea, marea schismă, între Vestul şi Estul Europei, între catolici şi ortodocşi.
Vestul rămâne catolic şi, în sens instituţional, rămâne un imperiu, ceea ce ridică tot mai explicit problema relaţiei dintre biserică şi seniorie, dintre papa şi regii vremii.
Un timp sacralitatea religoasă este dominantă, în raport cu sacralitatea laică. Rezultă un fel de ecuaţie asimetrică, a celor două ipostaze ale sacralităţii, ceea ce va duce la o ofensivă a “puterii laice”, cât şi –fapt extrem de interesant – la o reacţie de adecvare, din interiorul sacralităţii religioase, prin readucerea bisericii in apropierea oamenilor şi a nevoilor comunităţilor.
Refuzând imperiul, ortodoxia părea a fi făcut opţiunea potrivită. Ea fost şi a rămas legată de comunităţi. Problema este în altă parte.
Dacă în catolicism, biserica se apără pe sine, în ortodoxie biserica apără DOGMA.
Rămâne o problemă deschisă – unde sunt oamenii?
Trei culori cunosc pe lume...
________________________
b) Lumea modernă
Zorii modernităţii pot fi observaţi, la jumătatea mileniului al doilea, în orizonturi multiple.
Apar unelte noi, Sunt descoperite noi pământuri. ŞtiinŢele progreseazĂ. Oamenii Ştiu mai mult şi mai multe şi este nevoie de oameni în masură să facă mai mult, să muncească mai spornic.
Comunităţile vibrează, sunt în căutare. Un răspuns semnificativ vine din interiorul sacralităţii religioase.
Biserica, prelaţii imaginează şi propun REFORMA. Religia şi biserica sunt readuse in comunitate.
Textele sacre, Biblia, sunt traduse în limba comunităţilor. Prescripţia religioasă este continuată printr- o normă comunitară. Biserica nu gestionează doar legătura oamenilor cu divinitatea.
Se merge mai departe, se coboară în cetate. Biserica influenţează comportamentele civice şi obiceiurile de muncă ale oamenilor din comunitate. Toate acestea au avut loc mai ales în nordul şi - parţial- în vestul şi centrul Europei.
Contextul era favorabil. Comunităţile contractuale erau în faza incipientă.
Dominante erau şi se puteau impune doar comunităţile de credinţă. Cu o excepţie, Anglia, care avea şi a exploatat avantajul insularităţii pentru a ieşi din hegemonismul catolic. Aşa s-a născut anglicanismul, drept specie a Reformei.
La modul exemplar, Regele este şi… Întâistătătorul bisericii. Interesant este cazul Franţei. Tentativa hughenotă de reformă a fost reprimată de către rege, care acuza un pericol pentru statul feudal centralizat (ceea ca n-ar fi fost cu putinţă in teritoriile germane fărâmiţate…).
Procesele au evoluat însă. Deşi a reprimat reforma, Franţa, prin Revoluţie, se revanşează în sens cultural.
Este triumful raţiunii şi al umanismului. Credinţa se continuă şi se împlineşte prin încredere.
Omul devine cetăţean. Prin Napoleon, Franţa exporta aceste produse culturale practic în intreaga Europă, pe un teren pregătit şi în comunităţi aflate în aşteptare activă, fapt dovedit prin revoluţiile din 1848.
Suntem în plină modernitate. Sacrul religios şi sacrul laic sunt în echilibru. Lumea, în intregul ei este sacră.
Pentru prima dată, în istorie, omul este sacru, ca parte a sacralităţii universale. Este o modernitate culturală, care se va împlini în a doua jumătate a secolului al 19-lea şi in secolul 20.
Comunităţile contractuale se afirmă drept comunităţi de credinţă, în cadrele statelor naţionale.
Flamura inconfundabilă.
_____________________
c) Lumea post- modernă
Spre sfârşitul secolului 20 apar, tot mai evident, semnele schimbării.
Aşa cum a fost dintotdaeuna, noutăţile apar dinspre unelte.
Apare tehnologia digitală, un nou limbaj şi noi unelte.
Economia de piaţă devine globală. Globalizarea ocupă primul loc, prin efecte, prin solicitări, prin provocări şi oportunităţi, în agenda instituţiilor, a comunităţilor şi a oamenilor.
Lumea tradiţională se schimbă profund şi se înnoieşte ; apare o lume nouă, populată masiv, în care oamenii muncesc, se simt liberi şi socializeaza.
Apar noi comunităţi (web-comunităţile).
În acelaşi timp, fenomene existente dintotdeauna, precum migraţia populaţiilor, se intensifică.
Comunităţile de credinţă se dispersează. Simultan, iîn contextul globalizarii, se intensifică procesele de agregare comunitară supra-naţională .
Imperiile tradiţionale par a fi în declin, iar reţelele comunitare, regionale, continentale şi transcontinentale, sunt în creştere rapidă.
Ceea ce se întâmplă pare a fi asemănător cu ceea ce s-a intamplat în zorii modernităţii, în timpurile premergătoare Reformei.
Aceleaşi frământări şi aceleaşi căutări febrile, adesea inteligente şi cu bune intenţii.
Câteva interogaţii sunt esenţiale:
- cum pot fi asigurate echilibrul şi simetria dintre sacrul religios şi sacrul profan?
- cum pot fi evitate coliziunile şi rupturile dintre sacrul religios si sacrul profan?
- cum pot fi gestionate noile comunităţi (web-comunităţile)? ;
- apărute drept comunităţi de proximitate, web-comunităţile pot evolua spre comunităţi de credinţă?
**************
NOTA BENE:
La momentul nocturn, când împreună cu Cătălin Ovreiu treceam pe aleile parcului din spatele statuii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, din Chişinău, pe bănci erau mulţi internauţi, de limbă română şi rusă, ce se bucurau de accesul liber la Internet, dar a căror comunitate ţinea de dragostea de viaţă, trădată de câte o mână ce mângâia cosiţe, de sub care sclipeau bucurii unice...
Se încarcă comentariile...
