ARHIVELE COMUNISMULUI Fabricile de spirt din Basarabia, obiective strategice pentru Uniunea Sovietică

Vănăria din Bardar, imagine de epocă FOTO picasaweb.google.com/Alina Mereuţă

După ocuparea Basarabiei, sovieticii au naţionalizat toate cele 72 de întreprinderi vinicole, alcoolul   etilic produs acolo fiind folosit pentru producerea cauciucului sintetic, extrem de necesar Uniunii Sovietice pentru industria militară

După cum se ştie, Rusia Sovietică şi apoi URSS nu au recunoscut Unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918. Sovieticii au încercat să recupereze cu forţa provincia în repetate rânduri, dar după eşecul rebeliunii de la Tatarbunar din 1924 s-au astâmpărat.

Abia în 1940, după încheierea cu un an mai devreme a Pactului sovieto-german, Moscova repune pe tapet „chestiunea basarabeană“ şi ocupă provincia.
În interbelic, oficial, sovietici pretindeau că moldovenii sunt o naţiune diferită de români şi prin pretenţiile teritoriale asupra Basarabiei se erijau în apărătorii unui popor „oropsit“ şi exploatat fără milă de români. În fapt, unii diplomaţi sovietici au recunoscut în cadrul discuţiilor cu omologii lor români că URSS este interesată de Basarabia din motive de securitate, mai ales pentru a asigura o zonă de protecţie oraşului Odesa, cel mai mare port sovietic la Marea Neagră.

Atacul Armatei Roşii asupra României era previzibil după ce Finlanda fusese invadată în noiembrie 1939, motivul oficial fiind asigurarea unei zone de protecţie oraşului Leningrad, situat la doar câţiva kilometri de frontiera de stat a URSS. În cazul Basarabiei însă, pe lângă motivele recunoscute oficial (dorinţa de a recupera o fostă provincie ţaristă, a cărei populaţie ar fi fost înrobită de „regimul burghezo-român“), precum şi neoficial (securizarea portului Odessa) mai exista încă unul, de ordin economic, foarte important din perspectiva izbucnirii unui război cu Germania. Despre ce este vorba, mai exact?

COLECTIVIZAREA NU ERA O PRIORITATE

Sovieticii nu şi-au propus în 1940-1941 să colectivizeze agricultura, întrucât aceasta nu constituia o prioritate în condiţiile în care un conflict armat cu Germania era, mai devreme sau mai târziu, iminent. Colectivizarea presupunea mobilizarea contingentului militar al NKVD şi al Armatei Roşii pentru a teroriza în masă ţăranii recalcitranţi, dar şi investirea unor sume importante pentru a asigura noile gospodării de stat cu inventar agricol, tractoare, specialişti etc.

În iunie 1941, mai puţin de 4% din totalul gospodăriilor agricole din RSS Moldovenească erau colectivizate, în cea mai mare parte în sud, în fostele colonii germane, unde au fost aduşi ucraineni de peste Nistru. În schimb, s-a început imediat naţionalizarea întreprinderilor industriale şi a atelierelor meşteşugăreşti, a transportului şi băncilor. În februarie 1941, Piotr Borodin, prim-secretar al CC al PC(b) din Moldova, se lăuda în cadrul Congresului I al partidului că în jumătate de an numărul muncitorilor din RSSM ar fi crescut de zece ori - de la 3.000, în 28 iunie 1940, la circa 30.000, la începutul anului 1941. Şi că industria a progresat enorm. De fapt, erau comasate câteva mici ateliere meşteşugăreşti şi era creată o întreprindere industrială de profil (de prelucrare a pielii, lemnului etc.).

ÎNTREPRINDERILE VINICOLE, NAŢIONALIZATE

În cazul întreprinderilor din domeniul vinicol, acestea erau pur şi simplu confiscate de la proprietari şi trecute în proprietatea statului sovietic fără niciun fel de despăgubire. Or, când era vorba de deposedarea de proprietăţi, pentru sovietici, simpla invocare a ideologiei comuniste era suficientă şi substituia orice normă juridică. Cu alte cuvinte, proprietatea privată era considerată de sovietici un furt şi servea drept mijloc de exploatare a clasei muncitoare de către o clasa burgheză.

Toate întreprinderile din industria vinului şi de producere a alcoolului etilic au fost naţionalizate într-o singură zi, pe 19 septembrie 1940. În acea zi, Sovietul Comisarilor Poporului din RSS Moldovenească (guvernul de atunci) adopta o hotărâre potrivit căreia erau trecute în proprietatea statului sovietic 72 de fabrici de profil existente pe teritoriul basarabean care intrase în componenţa noii republicii unionale, în condiţiile în care cea mai mare parte din judeţele Cetatea Albă, Ismail şi Hotin au fost cedate de Moscova Ucrainei.
Printre acestea, 35 de întreprinderi erau funcţionale, producând peste 100 de decalitri (1.000 de litri) de vin sau alcool etilic pe zi. Dintre acestea, două erau din capitală (fosta Lipovetsy şi Reidel) şi alte zece din judeţul Chişinău: din Bardar (fosta Miller), Vorniceni (fosta Goldenberg), Tuzara (Călăraşi, fosta Radomylski), Ciuciuleni (fosta Şor), Mereşeni (fosta Leonard), Ulmu (fosta Kogan), Vărzăreşti (fosta Goldenberg), Lozova, Străşeni (fosta Miller), Costeşti (fosta Starostin) şi Zubreşti (fosta Saripav).

Celelalte întreprinderi aflate în stare bună, dar care produceau mai puţin de 100 de decalitri pe zi erau cele din Călăraşi (fosta Grinberg), Căuşeni, Recea (fosta Başcan), Cojuşna (fosta Kogan), Cărpineni (fosta Boboc), Bobeică (fosta Arenberg), Drăguşeni (fosta Chiţis), Rezeni (fosta Demianovici), Chişinău (fosta Rapoport), Vorniceni (Epstein), Romanov (fosta Vaisman), Slobozia-Duşca (fosta Manuilov), toate din judeţul Chişinău; precum şi cele din Romanovca (fosta Vaisman), judeţul Bender; Slobozia-Duşca (fosta Manuilov), Orhei (fosta Kogan), ambele din judul Orhei; Trifeşti (fosta Ciocan).

Urmau alte şapte cu o capacitate de producţie mai mică de 50 de decalitri pe zi, situate în judeţele Chişinău (fosta Avramov şi Darie), Cahul (fosta Zak şi Pârvan) şi Orhei (fosta Lescinski). Celelalte 32 de întreprinderi de producere a vinului şi alcoolului etilic, care nu erau în funcţiune din diferite motive – unul dintre care era evacuarea parţială a utilajului în România de către foştii proprietari – erau cele din Boghiceni (4, toate aparţinând anterior familiei Leonard), Bucovăţ, Băcioi, Rezeni (fosta Georgescu), Buda (fosta Schmidt), Sipoteni (fosta Guciujna), Căzăneşti (fosta Voinescu), Ciuciulea (fosta Morţun), Mândreştii Noi (fosta Ionescu), Năpădeni (fosta Pârţa şi Bocşa), Ciadâr-Lunga (fosta Gherbali), Chişinău (Scherrer), Ialoveni (fosta Murzin), Comrat (fosta Cricopol), Lăpuşna (fosta Covalioti), Chirca (fosta Miller), Văsieni (Feldman), Cobâlca (fosta Hertzenstein), Grătieşti (fosta Manuilov) ş.a. Din categoria întreprinderilor care aparţineau industriei de profil şi care erau naţionalizate mai făceau parte patru întreprinderi de cereale: una din Hânceşti, una din Coşerniţa (fosta Goldenfeld, judeţul Soroca), una din Criuleni (fosta Tromboveţki) şi una din Chişinău (fostul proprietar, necunoscut).

UNELE FABRICI, CEDATE COMISARIATELOR UNIONALE

Tot în ziua cu pricina, 19 septembrie 1940, printr-o decizie separată a executivului RSSM, 22 întreprinderi de producere a alcoolului etilic şi de cereale erau transferate în subordinea comisariatelor (ministerele din 1946) unionale, deci direct în gestiunea Moscovei. Toate erau specializate exclusiv în producerea alcoolului etilic, ceea ce denotă faptul că Stalin şi conducerea sovietică aveau nevoie să controleze direct producţia acestui domeniu care, în condiţiile în care URSS avea o economie de tip autarhic, neavând acces larg la pieţele internaţionale, dar nici mijloace băneşti necesare pentru procurarea unor produse necesare industriei sale militare. Iar în eventualitatea izbucnirii războiului, materia primă oferită de cele 22 de întreprinderi basarabene căpăta o importantă vitală. Mai exact, alcoolul etilic era un produs strict necesar pentru asigurarea Armatei Roşii cu cauciuc, care era produs în URSS pe cale artificială.

RESURSE NOI PENTRU INDUSTRIA MILITARĂ SOVIETICĂ

În primul an de ocupaţie sovietică, Moscova a obţinut resurse suplimentare pentru a-şi întări capacitatea defensivă. Pentru producerea cauciucului sintetic, URSS a primit din partea basarabeană a RSSM cel puţin un milion de decalitri de alcool etilic, fără a ţine cont de producţia a 32 de întreprinderi de producere a băuturilor alcoolice care nu erau în funcţiune la începutul toamnei anului 1940, dar care au fost repuse în circuitul economic la scurt timp graţie atenţiei speciale de care se bucură această ramură din partea conducerii de la Moscova.

Astfel, târgul pe care l-a făcut URSS cu Germania în 1939 în ce priveşte împărţirea României era determinat şi de necesitatea obţinerii unei regiuni importante nu numai datorită situării sale la gurile Dunării, dar şi a potenţialului său de producere a alcoolului etilic, un produs foarte necesar unei economii aflată pe picior de război de ani de zile. Altfel spus, sfâşierea teritorială a României în 1940 i-a adus Germaniei acces la petrolul românesc, iar Uniunii Sovietice – la resursele basarabene de grâne şi alcool, care au ridicat substanţial potenţialul combativ, dar şi cel distructiv, al celor două puteri totalitare.

Cercetările ulterioare vor arunca mai multă lumină asupra acestui aspect mai puţin cunoscut din istoria românilor şi cea europeană, cert este, pentru moment, că acapararea Basarabiei de către sovietici în 1940 nu a avut numai motivaţii ideologice, dar şi – poate chiar în primul rând – cea de a obţine o regiune cu importante materii prime pentru producerea alcoolului etilic, din care era produs la scară industrială cauciucul sintetic, element indispensabil pentru industria militară. În plus, problema folosirii alcoolului etilic, produs din struguri, din grâu, dar şi din zahăr, la scară industrială pentru necesităţile militare explică, cel puţin parţial, deficitul aproape cronic al acestor produse în toată perioada sovietică. ;

De ce aveau nevoie sovieticii de atâta spirt?

URSS nu dispunea de resurse proprii de cauciuc, iar cel din străinătate era prea costisitor şi, în plus, în condiţii de război cu lumea capitalistă, nu ar fi putut să se aprovizioneze cu această materie primă esenţială pentru industria apărării: la producerea avioanelor, maşinilor etc. De aceea, încă în 1926, în toiul Noii Politici Economice, Consiliul Suprem al economiei sovietice a pus în faţa savanţilor o sarcină dificilă, dar urgentă, de care depindea într-o oarecare măsură soarta comunismului: obţinerea cauciucului sintetic în condiţii de laborator. Termenul acordat era de doi ani.
Experimentele s-au început imediat la instituţia desemnată responsabilă pentru realizarea obiectivului de o importanţă strategică pentru URSS - laboratorul chimic al lui Serghei Vasilievici Lebedev din cadrul Academiei de Medicină Militară din Leningrad. La început s-a încercat obţinerea produsului mult râvnit din petrol, dar zadarnic. Apoi au trecut la spirt, din care se produceau până atunci băuturi alcoolice, mai ales faimoasa votcă rusească. Atunci, aceasta era obţinută în cantităţi enorme din cartof şi porumb. Procedeul era următorul: vaporii de dublu rafinat treceau printr-o ţeavă încălzită la o temperatură de 450 de grade şi, ulterior, sub acţiunea unui catalizator special, moleculele spirtului se descompuneau şi se zdrobeau, iar rămăşiţele se uneau din nou. Din două molecule de spirt descompus apărea una nouă, numită molecula de gaz divinil. Aceasta se lichefia prin congelare şi, în reacţie cu o sârmă de natriu, se îngroşa, contracta şi genera căldură. Aşa începea procedeul de polimerizare prin care divinilul se transforma în polidivinil, o materie deja elastică şi flexibilă, aproape ca şi cauciucul natural. URSS a fost lider mondial la producerea cauciucului sintetic decenii la rând.