Inutilă, fireşte, şi mai ales ridicolă, dat fiind contextul geopolitic în care se află, azi, relaţiile româno-române.

Nu e nevoie să fii mare specialist, ca să decodezi strategia de imagine pe care o utilizează Moscova în raport cu spaţiul ex-sovietic. Vehiculul ei principal este imaginea lui Vladimir Putin însuşi, întrucât propaganda rusă ştie că se poate baza pe deceniile în care aceste state s-au aflat în componenţa URSS şi au făcut obiectul unui proces de desfigurare şi reconfigurare identitară, pe coordonate favorabile Kremlinului.

La Olimpiada de iarnă din 2014, desfăşurată la Soci, de pildă, gazdele au adus zăpadă cu avionul din Finlanda: un gest exorbitant, bizar în ochii lumii civilizate. Însă gestul nu pentru lumea civilizată a fost făcut, ci pentru lumea ex-sovietică: aceea care trebuia pregătită mental pentru ceea ce a urmat Olimpiadei, şi anume anexarea Crimeei... Acolo, aducerea zăpezii cu avionul de la mii de kilometri nu a fost privită ca o imbecilitate economică, ci ca o dovadă de forţă şi de capacitate de a rezolva rapid orice criză. Chiar şi una care ţine de buletinul meteo.

Nici nu e nevoie de imaginea concretă a lui Putin sau de prezenţa lui fizică, pentru a transmite publicului captiv din statele ex-sovietice mesajul că la Kremlin veghează un lider puternic, capabil să „pună ordine” în „dezordinea” adusă de democraţie şi să oprească „decadenţa” venită din Occident. La Chişinău nu vezi, la drept vorbind, imagini cu Vladimir Vladimirovici, însă dacă stai de vorbă cu oameni obişnuiţi constaţi imediat cât de puternică este nostalgia faţă de un „tătuc” atotputernic, care va aduce, odată şi-odată, înapoi „pacea”, „ordinea” şi „prosperitatea” din epoca sovietică. Toţi cei trecuţi de 40 de ani, adică majoritatea activă a populaţiei, sunt supuşi influenţei acestei imagini.
 
Aceasta şi explică de ce, la 27 de ani de la proclamarea independenţei, anti-românismul şi anti-occidentalismul sunt atât de răspândite, încă, dincolo de Prut. Desigur, şi politica României faţă de Republica Moldova a fost amatoristică, incoerentă şi lipsită de obiective reale (căci cel dintâi acesta trebuia să fi fost: eradicarea anti-românismului). Dar similitudinile cu situaţia din alte republici ex-sovietice, în care nu a existat propagandă anti-românească, sunt prea evidente pentru a ignora forţa de iradiere a imaginii noului „tătuc” de la Kremlin (deşi foarte diferit, în fond, de modelul Stalin).
 
În aceste condiţii, România ar fi trebuit să încerce, pe de-o parte, să se adreseze în primul rând acelor segmente ale populaţiei basarabene care nu au fost supuse mancurtizării în perioada sovietică, adică tinerii, iar pe de alta, să proiecteze în Republica Moldova, prin oamenii care o reprezintă, o imagine la antipodul celei a lui Vladimir Putin.
 
Or, noi, astăzi, mergem peste Prut cu două reprezentări. Una, neoficială, declarat unionistă, al cărei purtător de drapel este acest mini-Putin ratat, pe nume Traian Băsescu. Cealaltă este un şir indistinct de păpuşi de bâlci, mânuite fără mare talent de Liviu Dragnea, şi a cărei cea mai recentă înfăţişare este dna Viorica Vasilica Dăncilă.
 
Prima dintre imagini, fără să reuşească să o concureze pe cea a lui Vladimir Putin la capitole ca autoritate sau forţă, reuşeşte în schimb să le transmită basarabenilor semnalul că... nici românii nu-s mai breji ca ruşii. Cea de-a doua le arată, în schimb, cât de jos pot cădea românii, dacă-şi propun cu tot dinadinsul.
 
Oricât de tare ne-am simţi jigniţi de comparaţii, n-avem decât să privim chipurile componenţilor ultimelor 10 guverne ale României, respectiv, pe cele ale membrilor ultimelor guverne ale Portugaliei, să zicem, ca să ne dăm seama de diferenţe. Iar dacă feţele nu sunt de ajuns, se pot compara cv-urile...
 
Or, în contextul în care noi dăm la Chişinău o bătălie identitară istorică, dna Viorica Vasilica Dăncilă arată, vorbeşte, se îmbracă şi face politică exact ca tovarăşa Zinaida Graceanâi, fost premier la Chişinău şi actual combatant de frunte la „socialiştii” lui Dodon. A o trimite la Chişinău cu mesajul că România doreşte să intensifice colaborarea bilaterală înseamnă o cheltuială inutilă, pentru că aşa ceva au văzut deja cei de peste Prut. Ştiu ce este şi ce poate. Ştiu şi ce greutate au aceste promisiuni vagi, susţinute de oameni politici pe care numai afişul cu Vladimir Putin, dacă pică peste ei, îi striveşte...
 
Zic şi eu ca Maiorescu, odinioară: decât asemenea purtători de imagine, mai bine deloc! Mai bine stăm acasă şi îi trimitem, eventual, la Chişinău pe Teodor Meleşcanu, pe Mihai Fifor, pe Eugen Teodorovici: altfel de oameni decât caracuda care îi place, se pare, atât de mult şi vechilului-şef de la PSD.
 
 
P. S. Sper din tot sufletul ca rândurile de mai sus să nu fie interpretate drept ceea ce nu sunt, şi anume o pledoarie în favoarea lui Vladimir Putin. Ele sunt doar o modestă atenţionare că, dacă vrem să câştigăm partida, trebuie să ştim cine se află de partea cealaltă a baricadei şi să încercăm să fim mai buni. Şi... altfel!