Efectele stării de urgenţă de la Chişinău: tunul de un miliard al lui Dodon

FOTO Arhivă

Starea de urgenţă din Republica Moldova i-a permis lui Igor Dodon să tragă cu ochiul şi să monteze o nouă afacere pentru sine şi camarila sa, utilizând guvernul interimar Ciocoi pe care-l convoacă la picior când are chef la sediul de partid.

După tunul dat prin vânzarea de grâu din rezerva de stat prin companii apropiate preşedintelui pro-rus al Republicii Moldova şi coordonate de Plahotniuc, astăzi Dodon vrea să fure propriul miliard, prin montarea unui pretins împrumut de stat de la Banca Naţională a Moldovei. Pentru că a lipsit de la şcoală, ne permitem să facem aici un scurt expozeu despre diferenţele dintre politica monetară şi politica fiscală a statului. Scurt, succint, doar pentru a putea fi înţeles de către toată lumea.

Politica Monetară şi Politica Fiscală. Politici gemene, titulari distincţi

În orice societate solidă a timpurilor noastre, instrumentarul credibil al lucrului cu moneda naţională şi cu taxele şi impozitele statului presupune câteva reguli stricte, reguli pe care le verifică întotdeauna orice creditor extern, cu precădere FMI. Şi pe care le ştiu în detaliu Uniunea Europeană şi orice stat serios. Pe baza acestor reguli, în cazul respectării lor, se poate construi relaţionarea cu un partener credibil, care poate fi finanţat sau împrumutat pentru că va avea resurse şi voinţa de a rambursa creditul primit la timp, potrivit contractului.

Statele ce nu respectă aceste reguli au nivelul de risc crescut la orice investiţie şi numai pescuitorii în ape tulburi şi investitorii neserioşi se aventurează aici să împrumute bani. Dacă vreţi, e diferenţa între a da bani din bancă, reglementat, cu dobândă clară şi transparentă şi a da bani cu camăta, la negru. În primul caz, banca execută garanţiile pe care şi le-a reţinut şi îşi recuperează datoria, eventual îşi asumă anumite pierderi. În cazul cămătarului, el tocmeşte nişte băieţi cu ceafa lată care să-l ameninţe, să-l bată, să-l constrângă pe datornic să plătească, ameninţându-i familia şi distrugându-i bunurile sau preluându-i afacerile. Ba ia şi şapte piei de pe spatele debitorului care l-a sărit la plată.

Pe de altă parte, Guvernul se ocupă de economie şi de politica fiscală. Adică e cel care crează programe pentru creştere economică, stimularea producţiei, a consumului şi a investiţiilor, atragerea investiţiilor străine şi a resurselor externe, dar şi colectarea taxelor şi a impozitelor. Politica fiscală aparţine Executivelor, care propun legile aferente în Parlament şi îmbunătăţesc executiv colectarea şi stimulează conformarea voluntară la achitarea taxelor şi a impozitelor, respectiv sancţionează, când este cazul, rău platnicii. Ajutând categorile defavorizate.

Politica Monetară şi Rolul Băncii Naţionale Independente

De aceea, politica monetară este făcută de Banca Naţională, banca centrală a statului, care trebuie să fie independentă de Guvern, autonomă, să funcţioneze strict după regulile care îi permit să facă politica monetară, fiind şi cea care decide masa monetară şi tipărirea de monedă, când este cazul, retragerea de pe piaţă a lichidităţilor, cursul de schimb – deşi el este complet sau parţial dependent de piaţă, numai că Banca Naţională poate face intervenţiile de rigoare, în limita resurselor şi a politicilor stabilite – şi mai ales dobânda de referinţă anuală.

Stimularea economisirii este determinată, în egală măsură, de pârghii ce pot veni de la Banca Centrală, de la politica monetară prin dobânzi, sau de la Guvern, prin stimularea investiţiilor. Guvernul îşi poate finanţa deficitele sau costurile curente, în timpul anului, prin împrumuturile de la Băncile Comerciale, la dobânzile pieţii, atât timp cât este fiabil şi poate rambursa creditele. De asemenea, se poate împrumuta pe termen mai lung la preţuri aferente credibilităţii sale şi capacităţii economice, dar şi a încrederii în politicile sale, de la creditorii globali, cu dobânzi sub cele pe care le poate obţine de la băncile comerciale.

Banca Naţională este responsabilă de inflaţie şi de curs. Adică de creşterea preţurilor şi deprecierea monedei naţionale. Fireşte, este responsabilă parţial, pentru că şi aici contează politicile responsabile ale Guvernului şi respectarea regulilor de ţintire a deficitului bugetar şi de atragere a resurselor necesare acoperirii acestuia. Contează şi unde se duce acest deficit: dacă el se duce în consum, pe baza creşterii iresponsabile a veniturilor, de fapt creşterea se va duce în inflaţie. Dacă el se duce în investiţii, adică în creştere economică, aici este relevantă pentru dezvoltare şi creşterea resurselor statului.

Politica Fiscală: responsabilitatea Guvernului

Guvernul, executivul unui stat, este responsabil de politica fiscală. Adică de adunarea veniturilor statului. Şi o poate face pe mai multe căi: creşterea impozitelor şi taxelor – deşi acestea sunt nepopulare şi pot duce la scăderea pauşală a veniturilor – colectarea mai bună, care este întotdeauna panaceul oricărei guvernări – dar aceasta se face prin digitalizare, eliminarea plăţilor cu lichiditate şi urmărirea provenienţei banilor – şi mai ales stimularea conformării voluntare a plătitorilor de taxe şi impozite – prin prime acordate celor care plătesc repede şi complet, sau trageri la sorţi pentru cei care plătesc solicitând dovezi de plată, deci documente ce marchează impozitarea economiei. Fireşte că există şi componenta recuperării datoriilor către stat, la fel de importantă.

Tot guvernului îi revine sarcina aducerii în spaţiul economiei vizibile, fiscalizate, transparente, a banilor ce vin din economia neagră sau gri. Cea ilegală sau cea parţial legală, acoperită cumva prin activităţi aparente, dar care se ocupă cu spălarea de bani – din surse ilicite şi criminale, de obicei în cash – sau cu munca la negru şi venituri netransparente, nepublice, neimpozitate. Plata la negru a angajaţilor şi cea parţial la negru, în cash, fac parte din aceste componente.

Contează şi ceea ce stimulează guvernul, prin politicile sale. Dacă sistemul bancar e corect şi bine echilibrat, bine controlat, nu sunt crahuri financiare şi falimente de bănci, se acoperă depozitele oamenilor de către Banca Naţională, prin garanţii depuse de băncile comerciale şi controlul instrumentelor de tranzacţionare a proprietăţii, a transferurilor externe, fiind stimulată depunerea şi economisirea în bănci. Când băncile dau faliment sau diverşi potentaţi fură economiile populaţiei din bănci sau fură chiar băncile cu totul, prin atacuri raider sau tranzacţii obscure, implicând şi justiţia sau procuratura, atunci nimeni nu are încredere să ţină banii în bănci, sau se depun sume relativ mici, restul stând în depozite în case de bani private sau „la saltea”, în cash.

Fireşte că şi aici e vorba despre o cooperare între Banca Naţională şi Guvern în legătură cu politicile necesare în această direcţie. Dar păstrând politica monetară separată de cea fiscală, şi Banca Naţională independentă de Guvern. Fireşte că mai contează şi deficitul balanţei de plăţi, diferenţa între importuri şi exporturi. Mai ales atunci când consumul populaţiei se reflectă în creşterea importurilor. Aici e nevoie de stimularea producţiei proprii – respectând competiţia liberă – şi a consumului de produse interne, pentru echilibrarea blanţei de plăţi. În cazul Republicii Moldova, pe lângă atragerea de investiţii străine, mai contează şi remitenţele pentru echilibrarea balanţei de plăţi, pentru că acestea sunt investiţiile diasporei în rudele din ţară şi în propriile bunuri achiziţionate şi întreţinute.

FOTO Shutterstock

Tunul de un miliard al lui Dodon. Împrumutul de la Banca Naţională

Banca Naţională nu împrumută niciodată guvernul. Nu există, pur şi simplu, o asemenea tranzacţie. Pentru că Banca Naţională nu are de unde să împrumute guvernul, decât din banii ce reprezintă profitul său intern, din care plăteşte cheltuielile de funcţionare proprii şi diferenţa revine la stat, pentru că statul e proprietarul Băncii centrale. Altfel, rezervele Băncii Naţionale nu aparţin guvernului, ci cetăţenilor şi companiilor, tuturor depunătorilor în sistemul bancar al unui stat. Nu sunt proprietatea statului.

A împrumuta un miliard din rezerva Băncii Naţionale înseamnă a reduce cu acest miliard rezerva, deci capacitatea de intervenţie pe piaţă pentru menţinerea monedei şi ţintirea inflaţiei. Diminuarea rezervei vulnerabilizează Banca Naţională în faţa unui atac pe monedă şi împinge pierderile în inflaţie. Nu numai că Banca Naţională va avea pierderi, nu profit, ca agent economic, dar cetăţenii pierd şi plătesc din buzunar cu toţii miliardul prin faptul că valoarea banilor proprii, a rezervelor şi depunerilor lor în monedă naţională, scade substanţial.

Rezultatul unei asemenea intervenţii este scăderea valorii leului, a monedei naţionale, prin depreciere şi inflaţie, dar mai ales scăderea încrederii în monedă. Cetăţenii îşi depun banii în bănci străine, în afara statului Republica Moldova, sau îşi ţin banii în alte monede, sau îi ţin în mai mare măsură în cash la saltea, nu în bănci, unde pot fi folosiţi de către stat, în mod responsabil, în beneficiul tuturor, prin împrumuturi transparente sau emisie de titluri de stat cu dobândă fixă către bănci comerciale sau către cetăţeni. Acesta e procesul pe care-l generează Igor Dodon cu intervenţia sa, care e menită să dea unui guvern interimar resurse de furat, precum şi PSRM şi lui Dodon însuşi bani de cumpărat voturi în viitoarele alegeri anticipate.

Or acest comportament e nu numai ilegal, e inacceptabil. Iar modificarea legislaţiei şi schimbarea regulilor BNM, subordonarea Băncii centrale faţă de Guvern sau orice alt giumbuşluc normativ duce la decredibilizarea Republicii Moldova în faţa oricărui creditor, a tuturor partenerilor de dezvoltare. Adică blocarea oricărei forme de împrumut sau ajutor care nu poate fi controlat prin securizarea resurselor livrate, în contextul funcţionării independente şi corecte a Băncii Naţionale.