Dionis Cenuşă: Este naiv să consideri că un parteneriat dintre PDM, PL şi PPEM poate să schimbe percepţia negativă faţă de guvernare

Cu cât mai mult vor vorbi partidele politice discreditate despre integrarea europeană, cu atât mai puţini oameni vor dori apropierea de UE, este de parere analistul politic al Centrului Analitic Independent „Expert Grup”, Dionis Cenuşă.

Înfiinţarea unei platforme naţionale pentru integrare europeană, care să adune forţele politice pro-europene, constituie o idee bună şi necesară, dar cu o componentă de risc extrem de înaltă având în vedere imprevizibilitatea şi inconsistenţa actorilor politici din Moldova.

Din punct de vedere politic, lipsesc lideri consacraţi demersului european ce ar promova necondiţionat întregul set de valori europene (incluzând drepturile omului) chiar şi cu riscul de a fi taxaţi dur de către electorat. Totodată, nu există unitate în interiorul forţelor politice de orientare vestică. Acestea se află pe baricade opuse, urmărind mai întâi scopul distrugerii politice reciproce după care realizarea intereselor naţionale. Mai mult ca atât, pe dimensiunea sociologică se constată o puternică discordanţă în opţiunile geopolitice ale cetăţenilor, vectorul ruso-euroasiatic oscilând drept o alternativă politică acceptabilă pentru publicul larg. 

Aceste circumstanţe sunt totalmente neprietenoase pentru o bună funcţionare a unei platforme sau parteneriat politic cu adevărat pro-european. Ignorând aceste aspecte, majoritatea parlamentară condusă de Partidul Democrat, inclusiv Partidul Liberal, împreună cu reprezentanţii Partidului Popular European din Moldova, condusă de Iurie Leancă, au votat Declaraţia cu privire la Parteneriatul naţional în domeniul integrării europene (29 iulie 2016). Este o iniţiativă inspirată din experienţa statelor din Europa Centrală şi de Sud-Est (România, Slovacia etc.), unde mobilizarea majorităţii forţelor politice a fost crucială pentru aderarea la Uniunea Europeană. Însă Moldova reprezintă cu totul altceva. Nici UE nu oferă o perspectivă europeană clară şi nici ţara nu se află în condiţii politice şi economice satisfăcătoare pentru a impune schimbarea realităţii geopolitice regionale, în care Balcanii de Vest fac parte din agenda extinderii, nu şi ţările semnatare ale Acordurilor de Asociere/DCFTA.

De la guverne pro-europene compromise la parteneriate naţionale pro-europene “minoritare”

Sarcina actualei guvernări este de a ieşi din izolare politică internă şi externă. Fără aceasta, nicio guvernare nu se poate menţine la putere. În mod ideal, legitimitatea externă şi cea internă trebuie să coexiste în mod armonios pentru ca o guvernare să fie în siguranţă, iar în cazuri de criză acestea pot să se complementeze. Actuala guvernare nu beneficiază de niciuna dintre cele două variante. Iar o simplă auto-proclamare ca şi partid pro-european nu mai este credibilă nici pentru publicul de acasă şi nici pentru cel de la Bruxelles.

Trebuie să ţinem cont de faptul că europenii le-au cerut partidelor de la guvernare să nu mai abuzeze de simbolistica europeană, compromisă considerabil în ultimii 3-5 ani. Prin urmare, guvernarea este în căutarea unor noi instrumente pentru a atrage simpatii, iar parteneriatul pentru integrare europeană corespunde acestei intenţii.

Este însă destul de naiv să consideri că un parteneriat, din care fac parte trei partide - PDM, PL şi PPEM, primul fiind acuzat de monopolizarea puterii şi capturarea instituţiilor în stat, şi un grup de deputaţi neafiliaţi, poate să schimbă percepţia generală, extrem de negativă, faţă de guvernare.

La fel, este imposibil ca alte partide parlamentare şi cele din opoziţie (PLDM, PAS, Platforma Civică “DA”, Dreapta etc.), orientate spre Vest, să intre în parteneriate cu guvernarea pe care o califică drept „coruptă” sau chiar „criminală”. Acelaşi tip de reticenţă este valabilă pentru reprezentanţii societăţii civile.

Despre ruptura de realitate

Prevederile Parteneriatului naţional demonstrează că acesta corespunde foarte puţin realităţii. În primul rând, partidele politice, de la guvernare şi din opoziţie, nu sunt pregătite să pacteze de dragul unui viitor european pentru ţară. Or, partidele de la guvernare şi-au pierdut autoritatea, deşi depun eforturi pentru a o restabili. În acelaşi timp, opoziţia parlamentară este mixtă şi include partide pro-ruse anti-europene, la fel ca şi opoziţia extra-parlamentară.

În al doilea rând, nimeni la Bruxelles nu vorbeşte despre viitoare extinderi. Şirul de crize prin care trece UE face ca supravieţuirea proiectului european să fie în topul priorităţilor şi nu extinderea acesteia. Prin urmare, demersul în favoarea un calendar pentru aderarea Moldovei la UE pare neserios.

Nu în ultimul rând, prevederea din Parteneriatul naţional privind instituirea unei Misiuni EU-Just pentru reforma justiţiei din Moldova denotă o înţelegere eronată a politicilor europene. Primul EU-Just a fost lansat la solicitarea Georgiei în 2004, finalizând peste un an îndată după ce a contribuit la elaborarea strategiei pentru reformarea legislaţiei penale georgiene. Aşadar, o misiune EU-Just are, de regulă, obiective foarte punctuale şi nu poate dura în timp după modelul celei EUBAM, care este funcţională din 2005 (reînnoită de patru ori până în 2017). Mai mult ca atât, UE oferă deja suficientă asistenţă tehnică prin consilieri şi experţi, în particular pentru sectorul justiţiei. Totodată, nimeni altcineva decât partidele de la guvernare nu dispune de instrumentele politice şi instituţionale necesare pentru a finaliza reforma justiţiei sau combaterea corupţiei, mai ales că au acces la asistenţă financiară europeană.

UE nu poate şi nu trebuie în niciun caz să înlocuiască autorităţile naţionale suverane, responsabile în faţa alegătorilor. Devierea de la această regulă comportă riscuri pentru imaginea UE şi sustenabilitatea valorilor şi viziunilor pro-europene în Moldova. Cu toate acestea, UE este obligată să auditeze cu stricteţe banii europeni cheltuiţi în Moldova, impunând condiţionalitate severă şi apelând la blocarea imediată a asistenţei în cazul unor abuzuri.

În loc de concluzie

Reieşind din modul cum Parteneriatul pentru integrare europeană a fost iniţiat, putem constata că PPEM şi majoritatea parlamentară nu şi-au propus drept scop să atragă cât mai mulţi actori de partea lor. Or, nu poţi pretinde că e vorba de un parteneriat naţional, implicând doar câteva formaţiuni politice (3 entităţi), cu sprijin public de circa 10% în sondaje. Astfel, fără alte partide de orientare pro-europeană din opoziţie, inclusiv cele extra-parlamentare, dar şi în absenţa sprijinului sectorului asociativ, parteneriatul pentru integrare europeană se rezumă la a fi unul politic minoritar şi în niciun caz unul naţional.

Bineînţeles, retorica pro-europeană este indispensabilă pentru o ţară semnatară a Acordului de Asociere/DCFTA. Dar mesajele pro-aderare la UE sunt premature atunci când o guvernare nu este capabilă să desfăşoare reforme credibile pe dimensiunea justiţiei, deşi controlează toată puterea şi toate instituţiile în stat.

În mod obligatoriu, mesajele eurofile trebuie să vină de la actorii politici cu autoritate politică şi morală incontestabilă. În caz contrar, simpatiile pro-europene se vor reduce în loc să se multiplice. Din aceste considerente, Parteneriatul naţional pentru integrare europeană pare a fi o formalitate politică inutilă, dar nu un act politic logic, asumat şi realist.

În fine, cu cât mai mult partide politice discreditate vor vorbi despre integrarea europeană, cu atât mai multă repugnanţă faţă de UE va fi generată în societate, inclusiv printre cetăţenii care, în mod tradiţional, se opun vectorului ruso-euroasiatic.

Acest articol a fost scris de Dionis Cenuşă pentru IPN.