Diferenţa dintre Svetlana Tihanovskaia şi Maia Sandu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pentru Svetlana Tihanovskaia au ieşit zeci de mii de belaruşi în stradă, în timp ce Maia Sandu s-a întâlnit, succesiv, cu zeci de localnici, din mediul rural de peste Prut.
Pentru Svetlana Tihanovskaia au ieşit zeci de mii de belaruşi în stradă, în timp ce Maia Sandu s-a întâlnit, succesiv, cu zeci de localnici, din mediul rural de peste Prut.

Departamentul de Stat al SUA a reacţionat la ceremonia organizată la Minsk, pentru menţinerea la putere a preşedintelui Aleksandr Lukaşenko, care conduce Belarus din 20 iulie 1994 fiind astfel cel mai longeviv dintre toţi şefii de stat europeni, ce au deţinut puterea după încheierea Războiului Rece. Lukaşenko este încremenit în proiectul dictaturii sale, dar adversara sa, Svetlana Tihanovskaia, reprezintă viitorul ce poate fi doar amânat.

Mai concret, Departamentul de Stat a precizat, printr-un purtător de cuvânt, că "Statele Unite nu îl pot considera lider ales în mod legitim al Belarusului". Purtătorul de cuvânt a reiterat faptul că SUA nu cred că alegerile prezidenţiale din 9 august din Belarus au fost libere sau corecte. "Rezultatele anunţate (ale alegerilor prezidenţiale din Belarus, desfăşurate pe 9.08.2020 ) au fost frauduloase", a mai spus purtătorul de cuvânt. 

La momentul respectiv, Aleksandr Lukaşenko, care cocheta cu Uniunea Europeană, dar şi cultiva alianţa cu liderul de la Kremlin, a anunţat că a câştigat susţinerea a 80% dintre cei ce au votat pe 9 august. 

Svetlana Tihanovskaia, care i-a fost adversară, din partea opoziţiei, iniţial s-a resemnat cu rezultatul oficial, apoi a susţinut că este vorba de o fraudă masivă. 

Cert este că tinerii din Minsk, dornici de o schimbare majoră în societatea încremenită în proiectul dictaturii de 26 de ani, au ieşit apoi, la fiecare final de săptămână, să demonstreze contra continuităţii lui Lukaşenko, la conducerea acestei foste republici sovietice. 

Manifestaţiile au adunat deseori 100.000 de oameni, care s-au confruntat cu puternice dispozitive ale forţele de represiune ale demonstraţiilor, care au făcut arestări arbitrare, au trecut la interogarea dură a celor închişi temporar şi au ajuns să pună în spatele gratiilor adolescenţi şi copii, numai pentru că toţ cei enumeraţi au susţinut că Tikhanovskaia a câştigat alegerile prezidenţiale.

Asta, în condiţiile în care aceasta a susţinut într-o declaraţie publică, făcută acolo unde s-a refugiat, în Lituania, că este preşedintele naţional, ales al Belarus. 

Anunţul menţionat al Departamentului de Stat a survenit după ce cu numai câteva ore înainte a avut loc o premieră postbelică, în Europa. Pentru prima data, după ultima conflagraţie mondială, a avut loc o ceremonie secretă de inaugurare a unui preşedinte. Una care nu a fost anterior anunţată şi nici măcar transmisă în direct, pe micul ecran. Aşa şi-a asigurat Aleksandr Lukaşenko oficializarea noului său mandat prezidenţial. El fiind imun la cererea demonstranţilor ca să demisioneze. Şi surd la solicitarea ca poliţiştii vinovaţi de violenţele condamnabile săvârşite contra demonstranţilor să fie deferiţi justiţiei, ca să răspundă astfel pentru abuzurile lor. 

Anunţul Departamentului de Stat îl trimite, de facto, pe preşedintele Belarus, în liga şefilor de stat nerecunoscuţi de SUA, în condiţiile în care relaţiile diplomatice sunt îngheţate, din anul 2008, după expluzarea ultimului ambasador american acreditat la Minsk. 

Pe de altă parte, ministrul britanic de externe Dominic Raab a declarat că inaugurarea secretă a lui Alexander Lukaşenko îl va discredita şi mai mult. El a scris pe Twitter: "Inaugurarea secretă a lui Lukashenko la Minsk îi subminează şi mai mult reputaţia. Alegerile sale trucate au fost o înşelare a poporului din Belarus". 

Cert este că mişcarea abilă a lui Alexander Lukaşenko, de a organiza o ceremonie secretă de inaugurare a noului său mandat prezidenţial a suprins statele cu democraţii consolidate. 

Dar şi pe membrii Consiliului de coordonare al opoziţiei din Belarus, care luând act de machiavelismul dictatorului au solicitat, pe 23 septembrie, o acţiune nedeterminată de neascultare, iar seara, au început acţiuni de protest în masă în Belarus. 

Reacţia forţelor de ordine a fost cea previzibilă, dură, fiind folosite tunuri cu apă şi gaze lacrimogene. 

Şeful diplomaţiei europene, Josep Borrell, a taxat jurământul depus de Alexander Lukaşenko, pentru mandatul său prezidenţial, cu nr. 6, considerând că această asumare, la o ceremonie secretă, este lipsită de orice legitimitate democratică. 

„Alegerile din 9 august nu au fost nici libere, nici corecte. UE nu recunoaşte rezultatele falsificate. Ca urmare, aşa-numita „depunere a jurământului ” din 23 septembrie şi noul mandat asumat de Alexander Lukaşenko „nu au nicio legitimitate democratică” şi „contrazic direct voinţa unei mari părţi a populaţiei din Belarus”, a declarat Josep Borrell. 

În mod paradoxal, Alexander Lukashenko, a cărui realegere este puternic contestată de opoziţie, a depus jurământul miercuri într-o ceremonie, în limba... bielorusă, după care a semnat actul depunerii jurământului şi apoi preşedintele Comisiei Electorale i-a înmânat certificatul de preşedinte al Republicii Belarus. 

El, dictatorul, a vorbit despre „mândria” sa în discursul său inaugural: „Ne-am apărat valorile, viaţa în pace, suveranitatea şi independenţa” ţării, a susţinut Lukashenko. Minte frumos, nu este aşa?

De ce ar fi interesată opinia publică din România de evoluţiile din Belarus? 

Pentru simplul motiv că evenimentele s-ar putea repeta şi în judeţele româneşti, dintre Prut şi Nistru, momentan înstrăinate, ca urmare a ocupaţiei militare sovietice, din ultima conflagraţie mondială.

Relaţia lui Igor Dodon este mai bună cu liderul de la Kremlin, decât aceea a lui Alexander Lukashenko cu Putin.

Iar Maia Sandu, cu toate eforturile sale, nu are şansa, din păcate, de a reprezenta opoziţia unită, precum a reuşit Svetlana Tihanovskaya, care rămâne, în Belarus, expresia interesului real de necesară nu mimată schimbare.

Svetlana Tihanovskaya a putut conta imediat pe sprijinul moral al ţărilor baltice – în Lituania având domiciliul actual – şi al Poloniei, ulterior venind şi sprijinul SUA, Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi cel al Uniunii Europene.

În schimb, ambiţioasa şi naiva Maia Sandu crede că la Bucureşti s-a uitat momentul când a blamat România, în stil sovietic, că vrea să incorporeze... teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Svetlana Tihanovskaya nu are, în trecutul ei, momente de colaborare cu aparatul de stat al dictatorului din Belarus.

Dar Maia Sandu a fost - se devoalează abia acum - colegă de guvern cu Igor Dodon şi a fost trimisă, în mod repetat, în etape diferite, peste Ocean, ca să lucreze la un aşezământ bancar international, de un fost preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi – cunoscut pentru abilitatea sa de a fi în mai multe bărci geopolitice, în defavoarea inevitabilei reîntregiri naţionale.

Igor Dodon mizează pe victoria sa, în primul tur al alegerilor prezidenţiale.

Însă Maia Sandu mai crede că va aduna voturile opozonţilor lui Dodon, în turul al doilea.

Înainte de a pune în cârca lui Dodon matrapazlâcurile electorale, să nu ne ferim a recunoaşte că pe lipsa de unitate a vorbitorilor limbii lui Mihai Eminescu - cei dintre Prut şi Nistru, mai ales a liderilor lor de acum - va ieşi din nou învingătoare tabăra celor care trâmbiţează public hora moldovenească, iar departe de ochii lumii dansează cazacioc. Cu partituri diferite, liderii de la Minsk şi Chişinău, vor mai înclina fruntea spre Kremlin, în următorii ani, ambele societăţi, cea din Belarus şi aceea dintre Prut şi Nistru nefiind în pragul imploziei, ci pe planul menţinerii unei mentalităţi sovietice abil cultivată în mass media, care ştie că principiul divide et impera este valabil şi cultivabil inclusiv azi. 

Totuşi, în timp ce la Minsk opoziţia este unită, la Chişinău orgoliile prezidenţiabililor le-au dinamitat şansele de a fi succesorii lui Dodon.

Păcat, dar adevărat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite