Cel puţin asta înţelegem atât din declaraţiile lor, cât şi din poziţiile cetăţenilor intervievaţi practic în fiecare zi lângă punctele de colectare a semnăturilor pentru referendumul de modificare a procedurii de alegere a şefului statului. Campania de promovare a referendumului se desfăşoară deja de ceva timp, şi e de aşteptat că Platforma va reuşi să adune numărul necesar de semnături pentru a obţine convocarea plebiscitului.

Să ne punem întrebarea: ce va schimba revenirea la alegerea prin vot direct a şefului statului?

Principalul argument care poate fi desprins (cu greu) din amalgamul de declaraţii demagogice ale liderilor Platformei, e că un preşedinte ales ”de popor” se va simţi responsabil ”în faţa poporului” şi se va gândi de mai multe ori înainte să tolereze evenimente de gravitatea furtului mililiardului.

Cât de responsabili în faţa poporului au fost Mircea Snegur şi Petru Lucinschi? Snegur a fost ales preşedinte al Republicii Moldova de popor (mai corect: de electoratul care s-a prezentat la vot) în decembrie 1991. Lucinschi – în decembrie 1996.

Din păcate, Snegur nu a fost întrebat niciodată, în mod serios, în statul pe nume Republica Moldova pe care el l-a condus, de ce a admis distrugerea aproape totală a bazei materiale de producţie din agricultură şi industria alimentară. Dacă ar fi fost întrebat de vreun procuror, aşa cum înţeleg că a fost cândva Andrei Năstase, poate că toată lumea ar fi înţeles că ”Părintele Patriei” Mircea Snegur a fost, de fapt, un complice la actul conştient de subminare a economiei naţionale instrumentat de un soi de ”băieţi deştepţi” din conducerea sectorului agroindustrial de la centru, din Chişinău, şi conducători ai kolhozurilor şi sovhozurilor din toată republica, deveniţi peste noapte moşieri. Adică, ei erau moşieri şi înainte de prăbuşirea URSS, însă existau totuşi nişte entităţi numite KGB, Procuratură, PCUS. Şi exista (высшая мера наказания). Moartea prin împuşcare pentru furtul proprietăţii socialiste era prevăzută de articolele 89-94 ale Codului Penal al URSS. Aşa că respectivii ştiau că există o linie roşie peste care nu se poate trece. Anii tranziţiei au păstrat puterea politică în mâinile acestora, şi le-au dat în plus libertatea supremă de a face orice doreau. Astfel, între 1992 şi 1997, pe durata mandatului de prim-ministru al fostului ministru al agriculturii şi şef al complexului agroindustrial Andrei Sangheli, Republica Moldova a pierdut peste două treimi din producţia ei industrială şi agricolă. În mod ciudat, Snegur nu a făcut nimic în legătură cu asta. Preşedintele a privit impasibil cum, sub ochii lui, Republica Moldova s-a transformat în ”cea mai săracă ţară din Europa”. Pentru că asta s-a întâmplat atunci, anume atunci: în prima jumătate a ultimului deceniu al secolului XX. Astfel, din lozinca ”Mircea Snegur şi poporul” nu a mai rămas decât... Mircea Snegur. Deoarece poporul lui, trădat, şi-a căutat alt ”tătuc”. Unul mai zâmbitor şi mai şmecher.

Petru Lucinschi, ales şi el de popor, a fost un preşedinte la fel de ”responsabil în faţa poporului” ca Mircea Snegur. El a admis continuarea sărăcirii moldovenilor. Anume sub domnia lui ”iubitoare de popor” el, poporul, a început un exod în masă în toate direcţiile geografice ca să-şi câştige pâinea în alte ţări şi să-şi poată hrăni familiile. De bine ce le era moldovenilor sub preşedintele pe care-l aleseseră tot ei cu mânuţa lor civică, au preferat să-şi rişte vieţile construind vile pentru interlopi prin suburbiile Moscovei. Sau să se prostitueze în Bosnia-Herţegovina sau Slovenia de unde ajungeau şi mai departe, în Vest. Sau, de ce nu, să-şi vândă câte un rinichi pe piaţa neagră a organelor în Istanbul, ca să-şi poată construi o casă şi să-şi trăiască din plin ultimii 4-5 ani înainte de o moarte în chinuri. Să spele closete în Milano şi să şteargă la fund bătrâni pretenţioşi, senili dar încă libidinoşi adesea, din Padova sau Roma. Sub Petru Lucinschi, moldovenii şi moldovencele au ajuns sclavii sexuali, ştergătorii de fund, victimele interlopilor moscoviţi şi banca de rinichi a Europei. Victimele Bătrânului Continent. Dar poate că le era mai bine aşa, decât să stea în case luminate câteva ore pe zi şi pe stomacul gol, în timp ce toate rudele lor angajate nu-şi primeau salariile şi pensiile meritate cu lunile şi cu anii, iar când le primeau trebuiau să facă barter oferind galoşi pe pâine sau săpun pe zahăr.

Vladimir Voronin n-a fost ales de popor. L-au ales comuniştii lui din parlament, iar el a fericit poporul cu cel mai odios sistem de verticală a puterii, după asemănarea dictatorilor din Asia Centrală. Aparatcic vechi ca şi Lucinschi sau Snegur, Voronin a avut totuşi intuiţia să facă rost de bani de pe unde ştia şi să reînceapă plata regulată a salariilor şi pensiilor mizere pentru popor terminând totodată cu deconectările de energie electrică. Iar poporul l-a divinizat pentru asta, evident, cam aşa cum îl divinizează ruşii pe Putin, în mod sincer. Evident, pasienţa n-a ţinut mult, deoarece moldovenii rămâneau tot lipiţi pământului, aşa cum îi făcuse Snegur, şi tot mai mulţi dintre ei părăseau republica. Aşa că de prin 2008 şi Voronin a început să le cam iasă pe nas. Mai ales că pe vremea lui s-au pus bazele pentru episodul 2 al operaţiunii ”Grand Theft Moldova”, ceea ce toată lumea numeşte acum ”sistem oligarhic” şi ”stat capturat”. Episodul 1 a avut loc în anii 90, când statul nu era cu nimic mai puţin oligarhizat sau capturat decât astăzi.

Nicolae Timofti n-a fost nici el ales de popor. La fel ca Snegur, a asistat nepăsător la evenimentele triste ale anilor 2013-2015: distrugerea BEM, înstrăinarea dubioasă a aeroportului internaţional, furtul miliardului. Ce s-a întâmplat acum, în 2013-2015 seamănă uluitor de mult cu debandada anilor 90, când moldovenii au fost aduşi la sapă de lemn în mod voit şi cinic.

Unde vreau să ajung?

Dacă şi Mircea Snegur cu Petru Lucinschi, aleşi de popor, şi Vladimir Voronin cu Nicolae Timofti, aleşi de parlament, au avut comportamente similare... poate că nu contează metoda de alegere a preşedintelui? Poate problema e alta?

Poate că liderii Platformei ştiu că moldoveanul ca personaj colectiv vrea în continuare să aibă un tătuc, unul în care să creadă câteva luni de zile şi pe care să-l poată înjura apoi cum trebuie din moment ce ”el l-a ales”, adică, nu-i aşa? ”el are puterea, el să facă”. ”Pe ăsta nici măcar nu-l pot înjura, că nu eu l-am ales”. Poate că liderii Platformei utilizează în mod cinic, arogant şi laş ignoranţa moldovenilor pentru a se cocoţa ei în fruntea statului în loc să lupte cu ea, cu această ignoranţă. Da, cred că aşa este.

Pentru că dacă le-ar păsa într-adevăr de poporul lor, ei ar explica poporului că un preşedinte ales de popor în Republica Moldova, în societatea de astăzi cu nivelul de cultură politică de astăzi care se deosebeşte prea puţin de cel din anii 1990, va ieşi să trâmbiţe că el are mandatul popular şi să i se dea puteri mai mari, tot mai mari, să se schimbe constituţia. Aşa cum au încercat să facă la vremea lor şi Snegur, şi Lucinschi. Dacă Lucinschi ar fi reuşit în 1999-2000, astăzi ar fi fost încă preşedinte. Iar Republica Moldova ar fi fost un fel de Turkmenistan. Ar explica poporului că un preşedinte ales de parlament ar trebui să fie un mediator real, o persoană independentă şi în serviciul public, nu un instrument în mâinile partidelor, iar asta nu se obţine apelând la votul popular, ci forţând partidele să adopte regulile de joc ale democraţiei, care înseamnă respectarea întocmai a legilor. Cum? Prin vot de blam la alegerile parlamentare. Ar explica poporului că un preşedinte ales în parlament responsabilizează partidele politice şi le obligă la compromis şi negociere odată la 4 ani, şi ulterior de fiecare dată când au de a face cu instituţia prezidenţială. Iar responsabilizarea partidelor politice şi adoptarea de către acestea a agendei cetăţenilor este unicul mod de a ieşi din criză. Revenind la alegerea preşedintelui prin vot direct nu rezolvăm nimic, dar avem toate şansele să obţinem o instabilitate politică mai mare şi mai a dracului decât cea de acum.  

Liderii Platformei, însă, nu vor spune niciodată aceste lucruri pentru că şi ei fac parte din acest joc murdar care nu poate fi numit ”politic”, la fel ca Vlad Plahotniuc. Şi ei fac parte din această societate care se tot învârteşte în jurul cozii. Până când?