Democraţia în Moldova, în viziunea unui suedez

În  ultimele două decenii au fost scrise mai multe cărţi despre Moldova în Occident. Cea mai cunoscută e cea a lui Charles King, profesor la Universitatea Georgetown din Washington, D.C. (2000, editura ARC, Chişinău).

Mai recent, la aceeaşi editură, a ieşit de sub tipar o altă carte, de data asta a unui suedez, Andreas Johansson. Lucrarea reprezintă teza de doctorat a acestuia, susţinută în decembrie 2011 la Universitatea Södertörn din Suedia, şi publicată în anul următor în prestigioasa colecţie „Stockholm Studies in Politics“.

Aşa cum sugerează titlul: „Disidenţa democrată. Naţiune şi democraţie în Republica Moldova“, cartea se axează pe perioada de după independenţă, iar perspectiva principală este legată de relaţia dintre democratizare şi evoluţia statului şi naţiunii în Moldova postsovietică.

Autorul consideră că Moldova este, exceptând Ţările Baltice, cea mai democratică ţară din spaţiul postsovietic. Ceea ce e oarecum paradoxal în raport cu teoriile cu privire la relaţia democraţie – construcţie naţională, care stipulează că una dintre precondiţiile democratizării este existenţa unui consens dintre cetăţeni în ceea ce înseamnă naţiunea.

Or, în cazul Moldovei, nu există nici pe departe un punct de vedere îndeobşte recunoscut cu privire la ce înseamnă naţiune, iar clivajul în chestiunea dată se articulează nu doar între majoritatea etnică moldoveni-români şi minorităţi, ci chiar în cadrul naţiunii titulare (moldoveni versus români).

Anticipând interpretările ce vor urma apariţiei cărţii, Andreas Johansson aminteşte o afirmaţie a unui cercetător olandez care s-a ocupat de chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă (ARC, 1994) potrivit căruia atunci când cineva scrie despre istoria, cultura şi politica acestui teritoriu devine automat parte într-un conflict.

Politologul suedez mărturiseşte că a încercat să evite prejudecăţile proromâneşti sau proruseşti-prosovietice, dar rămâne conştient că „în ştiinţele sociale nu există obiectivitate absolută“ şi, în plus, „în cazul Moldovei până şi intenţia de obiectivitate este contestată“.

Şi nu a greşit, anumite aluzii cu privire la caracterul „subversiv“ al cărţii sale fiind formulate mai mult sau mai puţin explicit de unii participanţi la lansarea cărţii de la Chişinău ce a avut loc joia trecută, pe 4 aprilie. Această optică a fost invocată de unii istorici moldoveni şi în cazul lui Charles King, acesta fiind învinuit, pe nedrept, de promovarea „moldovenismului“ din simplu motiv că volumul său conţine în titlu cuvântul „moldovenii“.

Este o dovadă a unei suspiciuni faţă de Occident, care vine şi pe filiera sovietică moştenită şi e gravă din perspectiva faptului că reflectă o convingere – mai ales la generaţia vârstnică a istoricilor, dar şi a scriitorilor – că nimeni din afară nu ne poate înţelege. Iar lipsa de obiectivitate a cercetătorilor occidentali însemnând încăpăţânarea acestora de a nu accepta complet viziunile intelectualilor moldoveni cu privire la chestiunea identitară şi refuzul de a le propaga întocmai în Occident.

Johansson aduce câteva contribuţii importante la studierea Moldovei în ultimii 20 de ani. El arată că trăim într-o societate divizată pe criterii de naţionalitate (apartenenţă etnică), acest lucru fiind vizibil mai ales la 9 mai, când unii sărbătoresc „Ziua Victoriei asupra fascismului“, iar alţii – Ziua Europei. Referitor la limbă, autorul ironizează că moldovenii folosesc un termen neutru – limba de stat - pentru a numi limba oficială, cea română. Referitor la perioada 2001-2009, consideră că guvernarea PCRM a şubrezit democraţia, iar puterea de după 2009 a fost nevoită să promoveze o serie de reforme nepopulare tocmai pentru că Voronin a preferat să le amâne. În concluzie, cartea lui Andreas Johansson este o lectură obligatorie pentru cei care vor să înţeleagă mai bine originile lui 7 aprilie 2009 şi a ceea ce a urmat.