Dan Dungaciu: „Maia Sandu, Zorba Grecul şi Curtea Constituţională“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Preşedintele R. Moldova, Maia Sandu FOTO Arhivă Adevărul
Preşedintele R. Moldova, Maia Sandu FOTO Arhivă Adevărul

Faimosul film după romanul lui Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul, se încheie cu o scenă celebră. Englezul venit pe insulele greceşti priveşte siderat cum întreaga investiţie concepută de sfătuitorul său, Zorba, se prăbuşeşte spectaculos, încă din momentul inaugurării... Ceea ce trebuia să fie o victorie spectaculoasă, devine un eşec la fel de spectaculos.

 Într-o metafizică a Istoriei specifică locului, Zorba Grecul începe să danseze frenetic şi îl preia pe englez în acest dans nebun, spunându-i, extaziat: „Şefuʹ, ai văzut vreodată o prăbuşire aşa de spectaculoasă?!“...

Acesta este sentimentul pe care îl ai urmărind, uneori, evoluţiile politice recente de la Chişinău. O speranţă enormă, semnul unei victorii extraordinare, şi, concomitent, riscul unei prăbuşiri strălucitoare. Doar că, aici, niciun dans nu va fi de folos şi nicio o salvare metafizică nu va fi posibilă.

Nu e foarte clar cine este Zorba Grecul de la Chişinău, cel care a desenat un proiect politic în care victoria Maiei Sandu urma să devină un marş triumfal în care totul să se alinieze, să se ordoneze şi să ducă la succesul apoteotic: Parlamentul să se dizolve de la sine, anticipatele să se declanşeze, PAS să meargă singur în alegeri şi, pe modelul ucrainean, partidul prezidenţial să câştige o majoritate confortabilă, pulverizând din Parlament orice concurenţă pro-europeană, rezultatul urmând să transforme R. Moldova, de facto, dacă nu de jure, într-o republică prezidenţială. Şi toată puterea să se concentreze în mâna fermă, dar luminată, a noului preşedinte ales: „Şefuʹ, ai văzut vreodată o victorie aşa de spectaculoasă?“

Doar că lucrurile nu s-au petrecut aşa; s-au împotmolit. Şi astăzi, lumea aşteaptă, înfrigurată, verdictul final: prăbuşire sau victorie?

Unde s-a greşit?

Între jurid​ic şi politic

Nu poţi găsi, niciodată, soluţii juridice la probleme politice. Uneori, poţi găsi rezolvări politice la provocări juridice, dar, invers, niciodată.

Victoria Maiei Sandu a fost o victorie politică covârşitoare. Una grea, fără precedent. Preşedintele în funcţie este cel mai votat om din R. Moldova şi nimeni nu poate schimba sau contesta asta. Doar că, exact în acel moment, sau imediat după anunţul rezultatului, s-a vădit lipsa de instinct politic al acelui - sau acelor - „Zorba Grecul“ din jurul ei. Cărţile s-au dat imediat pe faţă. Susţinătorii preşedintelui ales au deviat, fără să tresară, eronat şi patetic, spre dimensiunea juridică a procesului, exact terenul în care nu erau stăpâni pe situaţie sau, altminteri spus, exact terenul în care adversarul lor (Parlamentul) era mult mai bine plasat. S-a cerut la CC desfiinţarea Parlamentului, de parcă puterea politică e ceva care se dă, nu ceva care se ia!

Întârziind să înceapă coalizări politice ample, inclusiv cu strada, în loc să se pună presiune, împreună, pe Parlament, s-a trecut la dispute teoretice. Ulterior, a venit şi semnalul politic complet neinspirat, după care PAS merge singur în alegeri, deci partenerii potenţiali în acest joc politic pentru anticipate – Partidul DA şi unioniştii - au primit mesajul că, de fapt, PAS îi vrea în afara viitorului parlament... Şi-au făcut datoria la prezidenţiale, acum pot pleca acasă, şi să se mulţumească cu onoarea de a fi votat-o pe Maia Sandu la prezidenţiale. Mai mult să nu spere!

O asemenea declaraţie, fără să ai certitudinea declanşării anticipatelor – şi atunci nu o avea nimeni! - a arătat că „Zorba Grecul“ de pe lângă doamna Maia Sandu e mai nerealist chiar şi decât cel din film... Şi, uite aşa, din greşeală în greşeală, s-a ajuns şi la „victoria finală“, respectiv Decizia CC din 16 februarie 2021, care a lăsat lucrurile în suspensie.

Astăzi, suntem în situaţia în care, cel mai probabil, până la expirarea celor trei luni în care trebuie ales un executiv (23 martie 2021), vom avea un guvern interimar (vorbim despre guvernul fostului Ministru de Externe al lui Igor Dodon!), care va gestiona o situaţie complicată, economic şi social, cu o criză pandemică acută, şi, care, inevitabil, va eroda valul de popularitate fără precedent pe care preşedintele Maia Sandu l-a acumulat în urma alegerilor prezidenţiale.

Ce va urma? Este acesta sfârşitul proiectului politic Maia Sandu?

Nu neapărat.

Politic, Maia Sandu ​are dreptate, orice ar spune. Dar juridic?

Declaraţiile tranşante ale Maiei Sandu după Decizia CC din 16 februarie 2021 – sau anticipate, sau suspendarea preşedintelui – nu mai lasă loc de interpretări. Indiferent ce părere am avea despre asta, din perspectiva domniei sale nu poate exista nicio cedare. În momentul în care trece intervalul de timp în care în Parlament trebuie să fi votat un guvern (23 martie 2021), vom intra din nou într-un moment de răscruce. Cine decide urmarea?

Într-o primă instanţă, Curtea Constituţională. Mingea va fi în terenul acesteia. Nu va exista altă cale, căci pe calea aceasta, juridică, suntem acum. Ce ştim, până în prezent? Şi ce putem anticipa?

Conform art. 2 alin. (1) din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului R. Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie. Potrivit art. 77 alin. (2) din Legea Supremă, Preşedintele RM este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Asta repetă permanent Maia Sandu - şi are dreptate.

Devreme ce Preşedintele este garantul suveranităţii, în procesul de desemnare a candidatului la funcţia de Prim-ministru înaintat de către o majoritate parlamentară, acesta verifică, în primul rând, prin „fişa postului“, în ce măsură această nominalizare a Parlamentului ar respecta voinţa suverană a poporului. Întrucât calitatea sa de garant al suveranităţii este reală, efectivă, nu doar teoretică, Preşedintele, pe bună dreptate, dispune de instrumente constituţionale necesare „blocării“ unor exerciţii defectuoase de învestitură a unui guvern care nu ar reflecta voinţa suveranului (poporului). Deci, în principiu, Preşedintele Maia Sandu nu este obligat să accepte orice candidatură i se pune pe masă. Interesant este, din acest punct de vedere, şi faptul că Decizia CC din februarie nu a obligat-o pe Maia Sandu să valideze automat candidatura la funcţia de premier a socialiştilor, ci a îndemnat la dialog politic. Şi nici nu avea CC cum să decidă altfel din moment ce, în calitate de „garant al suveranităţii“, Preşedintele ar putea considera că este astfel îndreptăţit, în cazul unei exercitări a puterii de stat considerată de el ca fiind contrară exigenţelor constituţionale de suveranitate, să nu execute obligaţia constituţională de a desemna candidatura prim-ministrului. Acest drept este o condiţie sine qua non pentru asigurarea reală a statutului constituţional al Preşedintelui de garant al suveranităţii. Altminteri, dacă nu are nicio atribuţie reală în acest sens, discuţia nu are niciun rost.

Mai clar spus, decidentul ultim în cazul evaluării dacă Preşedintele a „garantat suveranitatea“ sau nu este cel în numele căruia preşedintele acţionează. Adică poporul. Astfel, refuzul Preşedintelui de a executa obligaţia constituţională privind participarea la învestirea Guvernului în scopul realizării practice a misiunii constituţionale de garant al suveranităţii nu poate fi calificată ca o violare a Constituţiei până la intervenţia/decizia celui în interesul căruia Preşedintele pretinde că a acţionat! Iar „poporul“ – în numele căruia Preşedintele acţionează - este şi cel care dispune şi de dreptul de sancţiune a Preşedintelui. Mai pe şleau spus, dacă Preşedintele blochează instituţional un proces – adică ceea ce a spus Maia Sandu că nu va accepta niciun candidat al actualei majorităţi! - în virtutea statutului constituţional de garant al suveranităţii, reprezintă în esenţă o acţiune autorizată şi justificată, în opinia Preşedinţiei, de interesul apărării şi prezervării suveranităţii. Consecinţa este, după cum am văzut, apariţia unui conflict constituţional dintre două autorităţi, ambele având mandat de la popor.

Aici ne aflăm în acest moment. Ce urmează?

Un singur lucru, logic: suspendarea Preşedintelui! Dacă Preşedintele blochează procesul de formare a Guvernului, Parlamentul dispune de dreptul constituţional de a impune Preşedintelui de a-şi confirma mandatul în interesul căruia a acţionat, declanşând, sub controlul CC, procedura de suspendare potrivit art. 89 din Constituţie. În cazul exercitării defectuoase a atribuţiilor constituţionale în raport cu interesul declarat - „garantarea suveranităţii“ -, Preşedintele este „judecat“ în mod direct de titularul puterii suverane, adică de către popor, procedură în care poate fi sancţionat cu demiterea din funcţie.

Prin urmare, şi Preşedintele, şi Parlamentul „se duc la popor“, adică sursa mandatului ambelor instanţe pentru a-şi verifica „capitalul politic“.

Consideraţii politice asupra unor chestiuni juridice. Şi dacă Parlamentul nu vrea?

Există două întrebări fără răspuns în acest moment:

  • Ce se întâmplă dacă Parlamentul nu vrea să „pedepsească“ Preşedintele pentru încălcarea de care s-ar face vinovat (ne-acceptarea unui Prim-ministru propus de către Parlament)?
  • Ce se întâmplă dacă procedura de suspendare sau referendumul de demitere a Preşedintelui eşuează?

Să le luăm pe rând.

În ceea ce priveşte prima chestiune, în Constituţia R. Moldova, la Articolul 81, se spune că „Parlamentul poate (subl. N.) hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvârşeşte o infracţiune. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept la data rămînerii definitive a sentinţei de condamnare (3)“.

Prin urmare, Parlamentul „poate“ hotărî, de aici şi ultimele declaraţii urgente ale lui Igor Dodon din 24 februarie 2021, după care Parlamentul nu va purcede la o acţiune de demitere a Preşedintelui.

Doar că lucrurile sunt un pic mai complicate. Ce înseamnă „poate“? Adică vorbim aici despre un „drept discreţionar“ al Parlamentului?

Să vedem o serie de precedente. Hotărârea nr. 30 din 01.10.2013 a Curţii Constituţionale pentru interpretarea articolului 85 alin.(1) şi alin. (2) din Constituţia R. Moldova dădea un răspuns la o sesizare în care autorul acesteia a solicitat Curţii Constituţionale interpretarea prevederilor constituţionale sub următoarele aspecte: „În cazul apariţiei circumstanţelor de dizolvare a Parlamentului şi dacă nu mai există altă posibilitate de a depăşi conflictul politic între autorităţi, cum urmează a fi înţeleasă sintagma „poate să dizolve Parlamentul“: ca un drept discreţionar al şefului statului - care ar putea eventual să refuze dizolvarea - sau aceasta totuşi implică obligaţia şefului statului de a dizolva Parlamentul?“

Decizia CC a fost că „poate“ dizolva Parlamentul trebuie citit ca „trebuie“. Prin urmare, nu e nimic opţional aici.

În aceeaşi cheie, CC poate interpreta şi despre cazul în discuţie – respectiv punerea sub acuzare a Preşedintelui R. Moldova - despre dreptul/obligaţia de suspendare a preşedintelui de către Parlament.

Şi dacă Parlamentul nu poate?

A doua chestiune, care priveşte nu obligativitatea, ci capacitatea Parlamentului de a obţine suficient „capital politic“ de a pune la îndoială conformitatea exercitării de către Preşedinte a mandatului constituţional în interesul garantării suveranităţii (adică imposibilitatea de a strânge suficient de multe voturi în Parlament pentru demitere – 2/3 - sau eşuarea referendumului pentru demitere), Preşedintele trebuie să dispună – pe cale de consecinţă - de dreptul constituţional de a impune Parlamentului sancţiunea de dizolvare.

De fapt, atât procedura de suspendare a Preşedintelui, cât şi procedura de dizolvare a Parlamentului reprezintă modalităţi constituţionale de soluţionare a conflictului instituţional în care au intrat Preşedintele şi Parlamentul în legătură cu dezideratul garantării suveranităţii. Mandatele constituţionale ale Preşedintelui şi Parlamentului, care au ajuns în conflict din motive legate de asigurarea suveranităţii, urmează a constitui obiectul unei „reevaluări politice“ în scopul clarificării raportului de forţe: o confirmare şi o revocare, în acelaşi timp, adică o sancţiune politică, pentru exercitarea defectuoasă a puterii încredinţate de către popor sau, după caz, a lipsei capacităţii de a coopera eficace şi a depăşi conflictele constituţionale.

Aşa e şi normal, aşa e şi firesc.

După 23 martie, vom reintra în zodia politicului

Foto: De la stânga la dreapta: Volodimir Zelenski, Emmanuel Macron, Vladimir Putin şi Angela Merkel, la reuniunea de la Paris. 9 decembrie 2019. FOTO EPA-EFE

Macron Putin Merkel Zelenski FOTO EPA-EFE

Prin urmare, ideea că lucrurile sunt „în ceaţă“ după 23 martie este exactă, în esenţă, dar nu e obligatoriu şi adevărată. Sigur, mingea e la CC, dar consecinţele deciziei, nu! De aici şi posibila apariţie a unui alt moment politic, care ar trebui fructificat de actualul preşedinte în numele proiectului său politic.

Cum se poate face asta?

  • În perspectiva lui 23 martie, Maia Sandu trebuie să pună presiune publică constantă şi să resuscite spiritul public în această direcţie – sau anticipate, sau referendum. Fireşte, nu singură, ci alături de partenerii ei politici de care a avut nevoie şi în campania prezidenţială şi de care va avea nevoie şi de aici înainte. E momentul pentru un joc politic inclusiv şi ferm, în perspectiva deciziei CC care nu va putea fi evitată. 
  • Timpul care s-a scurs şi criza pandemică explozivă au erodat valul de entuziasm, uriaş, creat imediat după alegerile prezidenţiale. În aceste condiţii, ideea unei majorităţi a partidului prezidenţial, pe model ucrainean, devine utopică, în pofida unor sondaje de opinie lansate, întâmplător – şi jenant! – înainte cu o zi de decizia Curţii Constituţionale.
  • După cum a reiterat recent, Maia Sandu nu a renunţat la discuţiile cu partidele politice - şi acesta este un mesaj corect. E nu doar riscant, dar şi inexplicabil să discuţi cu partidele politice care şi-au dat votul pentru tine doar înainte de alegeri şi nu după. Sau să le ignore înaintea alegerilor parlamentare (potenţiale). Proiectul politic Maia Sandu, fără o majoritate parlamentară pro-europeană, va fi greu de realizat – de aici şi imperativul reluării discuţiilor cu Platforma DA sau reprezentanţii unioniştilor.
  • Întâlnirile preşedintelui Maia Sandu cu „societatea civilă“ de la Condriţa sau oriunde ar fi acestea sunt insuficiente. Sunt discuţii de imagine („la sfat cu poporul“), dar, strategic vorbind, simplifică enorm potenţialul ei politic şi reduc câmpul electoral. Căci reprezentanţii acelor organizaţii civice sunt expresia doar a unui tronson de electorat din masa mare care a votat Maia Sandu la ultimele alegeri prezidenţiale. Nu doar „naţiunea civică“ a votat cu Maia Sandu, ci şi cei care îşi asumă pregnant identitatea etnică, limba pe care o vorbesc, istoria pe care au trăit-o, suferinţele pe care le-au îndurat buneii lor. Şi acei oameni au fost/sunt electoratul Maiei Sandu, dar, în acest stil, nu vor fi în niciun caz electoratul PAS-ului prezidenţial.
  • Un eventual nou parlament nu va fi, obligatoriu, mai bun. Va fi, desigur, mai reprezentativ. Dar un parlament în care vor fi PAS, PSRM, „Partida Shor“ sau Partidul Nostru (Usatîi), nu este mai bun, în principiu, sau mai moral, sau mai puţin corupt, decât unul populat de PAS, PSRM, „Partida Shor“, PDM şi DA. De aici, încă odată, nevoia de o coaliţie largă a forţelor pro-europene. O majoritate insalubră, pe care doamna Maia Sandu a mai experimentat-o în calitate de Prim-ministru, nu este în niciun caz o garanţie pentru un proiect politic de succes.
  • Şi încă ceva. Entuziasmul generat de proiectul politic Vladimir Zelenski în Ucraina trebuie diminuat. În realitate, dincolo de faptul că marele luptător împotriva corupţiei a câştigat cu 73% şi a generat o majoritate parlamentară pentru propriul partid, după mai puţin de doi ani a ajuns cu partidul undeva sub 20%. Şi, în plus, şi asta Maia Sandu nu trebuie să uite, primul lucru pe „Zorba Grecul“ al lui Zelenski l-a pus pe masa noului „rege“ politic de la Kiev a fost redeschiderea negocierilor în formatul Normandia pentru reglementarea diferendumului cu Federaţia Rusă, blocate ani întregi de fostul preşedinte. Deci, nu lupta împotriva corupţiei, ci geopolitica a fost prima sarcină „europeană“ a marelui câştigător. Fie şi (măcar) pentru asta, Maiei Sandu i-ar prinde bine să aibă alături, în Parlament, un Andrei Năstase sau reprezentanţii unioniştilor. Căci a crede că acest tip de meniu va lipsi de pe masa preşedintelui R. Moldova este nu doar naiv, dar şi periculos.

Dan Dungaciu este membru în Consiliul de experţi al LARICS.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite