Ştirile de la Chişinău par să intre cumva în domeniul miturilor şi motivelor folclorice, locuri comune pe înţelesul oricui care să sublinieze în tuşe groase un faliment răsunător, o cădere de sus, precum sinuciderile de pe Wall Street din perioada crahului financiar interbelic. Să luăm pe rând câteva dintre aceste locuri comune, devenite clişee ale limbajului jurnalistic de azi.
 
Lovitura de gong care deschide primul act al tragediei: teza miliardului furat. Toată lumea ştie că la Chişinău s-a furat un miliard, de euro sau de dolari, nu este clar, depinde ce publicaţii citeşti. O cifră simplă, clară şi impresionantă: fix un miliard, nici măcar un cent mai mult sau mai puţin. Nu îmi este limpede cum s-a ajuns la această cifră, ar trebui făcută o cercetare de presă să vedem unde a apărut prima dată această informaţie, cine a transmis-o şi cum a justificat-o – dacă a făcut aşa ceva. Nu neg că s-a furat la Chişinău din cele trei bănci care acum sunt lichidate, sunt ferm convins că s-a furat enorm. Însă devalizarea acestor bănci este un fenomen continuu, o tradiţie dacă vreţi, a început în perioada guvernării comuniste şi a mers înainte sub celelalte guverne. La un jaf de o asemenea amploare nu cred că este cineva în măsură să spună o cifră clară după aproape 10 ani de hoţie, ani în care cursul valutar a avut diverse evoluţii. Însă ”miliardul” are un rol simbolic clar: toată lumea înţelege ce înseamnă un miliard, toată lumea îşi dă seama că s-a furat mult. Există doar impresia de precizie, o păcăleală – oricine ”ştie” cât s-a furat la Chişinău, doar că de la bun început ne confruntăm cu un fals, un joc de imagine atunci când vorbim de ”miliardul furat”, intrăm într-o lume a oglinzilor care se reflectă reciproc şi amplifică senzaţia de haos. Lipseşte precizia, nu avem o reflectare a realităţii, ci o ”realitate” care ne este impusă în afara oricărui control public posibil. Încă o dată: nu neg furtul, sunt doar circumspect faţă de modul în care este impusă o anumită ”realitate”.
 
A doua teză: toţi politicienii de la Chişinău sunt bandiţi, nu există o clasă politică în adevăratul sens al cuvântului în Republica Moldova, doar bandiţi cu gulere albe care s-au îmbogăţit şi s-au transformat în grupări de oligarhi care au capturat statul. O altă ”realitate” impusă forţat, o ”realitate” cu elemente de legendă: sâmbure de adevăr şi multă, foarte multă imaginaţie. În ”furtul miliardului” au fost implicate nume de pe întregul spectru politic de la Chişinău, din toate partidele, din toate structurile. Însă doar anumite nume sunt vehiculate în mass-media (de preferinţă Filat şi Plahotniuc), restul sunt făcute uitate. Teza ”toţi sunt bandiţi” anulează orice posibilitate de reformare, nu mai există nici un fel de şansă, nici un viitor, oricât de mic şi de negru. Pur şi simplu nu mai există nici o soluţie, gata, istoria s-a încheiat, Republica Moldova este damnată pentru vecie.
 
A treia teză: vectorul european este de vină; pro-europenii care guvernează din 2009 sunt integral corupţi şi fără nici o şansă de reformare. Apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană este imposibilă, inutilă şi chiar dăunătoare. Nu ştim ce se va întâmpla cu Republica Moldova, însă vectorul european nu mai este de actualitate, trebuie cumva abandonat.
 
Avem o vorbă românească mai veche: să nu aruncăm şi copilul din copaie o dată cu apa murdară. Cele trei teze de mai sus promovate la intensitate de hiperbolă exact asta fac: aruncă la gunoi orice fel de relaţie a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană. Acordul de Asociere cu UE a fost pus deoparte, nimeni nu mai vorbeşte despre acest document – şi aici cred că este cheia problemei. Ucraina a făcut implozie după ce s-a pus problema semnării unui Acord de Asociere cu UE, Republica Moldova a avut parte de un răgaz şi de metode mai rafinate pentru a se confrunta cu fenomenul imploziei. În doar câteva luni, din ”poveste de succes”, Republica Moldova s-a transformat în văgăuna celor mai perverşi bandiţi de pe faţa pământului. Avem în faţa ochilor în desfăşurare o formă de război rar întâlnită: destructurare prin corupţie. O ţară întreagă este pusă pe butuci prin sponsorizarea, alimentarea, protejarea şi susţinerea reţelelor de corupţie. Însă aşa cum există coruptul, trebuie să existe şi un corupător – iar în cazul Chişinăului ştim foarte bine pe ce canale au venit şi au plecat banii, putem spune că îi găsim pe corupători la Moscova. Stau în umbră, dar acolo îi găsim. După ce au pompat virusul corupţiei ani de-a rândul a fost nevoie doar de o mică incizie pentru ca puroiul să ţâşnească. Iar acest puroi infectează acum exact ceea ce deranjează mai mult la Moscova: Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană.
 
Evoluţiile dorite la Moscova în acest moment sunt exact ceea ce se vehiculează prin presa de la Bucureşti şi Chişinău: căderea guvernului Streleţ, dizolvarea AIE-3 şi organizarea de alegeri anticipate. Dacă nu există permanent ameninţarea cu aruncarea Republicii Moldova în haos. Isteria prelungită duce lucrurile exact în această direcţie: în loc să avem o anchetare limpede şi completă a jafurilor din băncile de la Chişinău reflectată raţional în spaţiul public avem parte de o mitologizare a faptelor, de transformarea lor în stereotipuri şi clişee menite să amplifice tensiunea socială şi politică. Parcă nimeni nu vrea rezolvarea problemei ci amplificarea ei până la transformarea cu adevărat a Republicii Moldova într-un stat falimentar. Dar mai presus de toate se doreşte ruperea relaţiilor dintre Chişinău şi UE – evoluţie de care nu se poate bucura decât Moscova. Să nu aruncăm şi copilul o dată cu apa murdară.