Ce urmează la Chişinău, după victoria speranţei numită Maia Sandu?

În euforia firească a celor ce au decis, cu voturile lor, schimbarea direcţiei de orientare geopolitică de la Chişinău, prin semnalarea dorinţei de apropiere de Uniunea Europeană, ar trebui să nu se uite că reacţia Kremlinului nu se va lăsa aşteptată. Asta va reaminti societăţii animate de proiectul Maia Sandu, că doar România, Patria Mamă, rămâne în situaţii de crize viitoare, reazemul necondiţionat al democraţiei din judeţele de peste Prut.

Abil în gestionarea noii situaţii politice interne, premierul de la Chişinău, Ion Chicu, a readus în mesajul său, către preşedintele ales, Maia Sandu, sintagme dragi promotorilor statalităţii generate iniţial de ocupaţia militară sovietică, în ultima conflagraţie mondială: "întregul nostru popor", "democraţie şi statalitate", "mobilizare pentru Republica Moldova", "interesul poporului şi ţării noastre". Cum mesajul a fost pus pe pagina sa de facebook, Ion Chicu a marcat momentul, semnalat celor interesaţi că la timona administraţiei statale rămâne cel promovat şi susţinut de Igor Dodon, omul Moscovei - a cărei lipsă iniţială de reacţie ar trebui să dea de gândit. 

După ce a dat soluţia menţinerii la putere a dictatorului din Belarus - cu bastoanele şi gazele lacrimogene ale forţelor de ordine -, după ce a umilit Armenia, sprijinind unele solicitări teritoriale ale Azerbaidjanului şi trimiţând acolo trei batalioane de impunere a păcii, Putin are, probabil, atenţia focalizată şi pe situaţia de la Chişinău. 

Vom vedea, poate în săptămâna aceasta, care va fi mutarea Kremlinului pentru România de Est, în condiţiile în care Trump mai este la Casa Albă, iar Biden aşteaptă instalarea din 21 ianuarie 2021. Apele geopolitice rămân tulburi... 

Un terţ punea problema de o manieră aparte, pentru viitorul democraţiei la Chişinău, deşi nu diviziile dezirabile ale Armatei Naţionale a Republicii Moldova fac diferenţa specifică în entitatea statală dintre România şi Ucraina. 

Şi dacă tot a fost proiectată această reflecţie, armata menţionată, în care ordinele se dau tot în limba lui Mihai Eminescu, are în jur de 7.500 de militari activi, care, în situaţii de criză, teoretic, pot fi sprijiniţi de şapte divizii de rezervişti, bine instruiţi, unii cu amintirea confruntării de pe Nistru - începută politic în septembrie 1990 şi finalizată manu militari în 21 iulie 1992 -, alţii cu prezenţe în cadrul contingentelor sovietice ce au staţionat în fosta Republică Democrată Germană sau au acţionat în Afganistan, unii cu inedite experienţe ca observatori ai OSCE, în Ucraina, în arealul Donbas. Dincolo de Nistru, în Transnistria, cu tot cu rezerviştii cu cariere militare în ex-armata sovietică, există o forţă militară mixtă comparabilă numeric doar  cu o divizie plus cinci batalioane operative periodic antrenate. O confruntare între cele două structuri militare este, momentan, improbabilă şi clar dependentă de decizia Kremlinului. 

Situaţia din Republica Moldova nu poate fi comparată cu aceea din Belarus, dar preşedintele ales, Maia Sandu, va trebui să găsească soluţii viitoare, pentru alţi decidenţi în fruntea Serviciului de Informaţii şi Securitate şi la conducerea ministerelor de forţă, altfel va deveni captiva unui birou, în care va rămâne deseori, ca şi predecesorul ei, suspendată pentru ca forumul legislativ să adopte anumite hotărâri deloc conforme cu opţiunile publice recunoscute ale celei devenită prima femeie pe cea mai înaltă funcţie în ierarhia administrativă a judeţelor dintre Nistru şi Prut. 

Rezultatul alegerilor prezidenţiale din România de Est a fost precedat de o susţinere a presei care reflectă şi interesele Berlinului în Uniunea Europeană şi corespunde viziunii lui Angela Merkel că o democraţie este mai bine gestionată de o femeie puternică, dar maleiabilă, context în care, iniţial, succesoarea sa era o apropiată cu aptitudinile menţionate. 

Dar situaţia din Republica Moldova poate fi parţial comparată cu aceea care a generat conflictul militar recent dintre Armenia şi Azerbaidjan, finalizată cu un acord impus de Putin şi cu trimiterea a trei batalioane de impunere a păcii în zona disputată de cele două state amintite - Nagorno-Karabakh. 

Asta pentru că Transnistria rămâne un cap de pod al Federaţiei Ruse, un fel de Kaliningrad, ambele arealuri având populaţii marcate de o mentalitate tipic sovietică şi dispunând de acelaşi număr de locuitori, în jur de patru sute de mii de oameni. 

Cei ce cântă prohodul politic al lui Igor Dodon nu trebuie să uite că acesta este expresia publică a celor care având o bază financiară puternică şi-au dorit puterea pentru a trăi discreţionar, ideologia servită de aceştia fiind ultimul moft - purtat ca o batistuţă roşie, la buzunarul mic, din stânga, sus, la haina ce dă bine la recepţii. 

Atât executivul, cât şi legislativul de la Chişinău sunt expresia voinţei celor care, în diferite forme şi momente au susţinut unele din demersurile politice ale preşedintelui în funcţie, Igor Dodon. Acum, structurile reale de exercitare a puterii în statalitatea fost-sovietică sunt atente la viitoarele primele decizii şi acţiuni ale preşedintelui ales, Maia Sandu. 

Chiar dacă azi legitimitatea acesteia este clară, în comunitatea europeană democratică, viitorul eficienţei sale depinde de multe variabile. 

Ce urmează la Chişinău? 

Friedrich Nietzsche afirma că acela care luptă prea mult timp împotriva dragonilor devine el însuşi un dragon. Viaţa a demonstrat că soluţiile venite de la Moscova au fost repudiate de electoratul lucid care trăieşte în zona gri numită Republica Moldova. După cum sugestiile propuse de la Bucureşti nu au fost întotdeauna pe măsura realităţilor dinamice, din ultimele trei decenii, ale societăţii complexe din republica ce tânjeşte la reuşitele (geo)politice şi economice ale Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. 

Conştiinţa de sine a unui om de stat este definită de capacitatea sa de a obţine rezultate, iar în vederea atingerii acestui obiectiv Maia Sandu nu trebuie să uite că interlocutorii săi, unii adversari politici redutabili, cunosc că nicio despărţire nu este mai grea ca despărţirea de putere, după cum observa Talleyrand. 

Pripeala, în etichetarea celor care au pierdut alegerile de peste Prut, nu foloseşte decât unor orgolii exacerbate, de pe malurile Dâmboviţei. Asta pentru că Maia Sandu trebuie să fie preşedintele tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv a celor care nu au votat-o, din raţiuni şi prejudecăţi diferite. 

Soarele răsărit azi la Chişinău impune înlocuirea acuzaţiilor contra unora sau altora, cu capacitatea de dialog pornit de la actuala Constituţie, aşa cum este aceasta, criticabilă şi amendabilă, în viitor, pe cale democratică. 

Recursul la înţelepciunea colectivă ţine de arta de a face posibil ceea ce este necesar pentru ca să fie schimbată mentalitatea care a ţinut captivă, în ultimele trei decenii, societatea românilor estici, prin nostalgia unora după URSS şi autoritarismul celor care au condus imperiul sovietic decedat. Maia Sandu are acum două variante. Să fie o nouă expresie a eşecului democraţiei incipiente, la Chişinău. Sau să reuşească, în primul său mandat, metamorfoze politice care să genereze respect şi susţinere la Bucureşti, sprijin specific la Bruxelles, atenţie aparte la Moscova. Primele şase luni, din mandatul său prezidenţial ne vor arăta dacă preşedintele ales al Republicii Moldova este clar un om de stat, sau un nou accident în istoria frământată a unei entităţi aflate fizic lângă Patria Mamă, dar politic depărtată de varianta revenirii, în timp, în graniţele României interbelice. 

Adevărata unire promovabilă de Maia Sandu este aceea a cetăţenilor care au ales-o, cu mulţi dintre cei care au avut alte opţiuni politice, dar îşi doresc prosperitatea la ei acasă.

Maia Sandu este astăzi un simbol. Rămâne să o vedem şi ca promotor al schimbărilor majore necesare la Chişinău.

Momentan a primit un mare cec în alb, încrederea unui segment substanţial al opiniei publice de peste Prut.

Nu de lecţii are nevoie Maia Sandu, ci de un ecart de timp în care să dovedească şi propriei sale conştiinţe că a înţeles clipa istorică în care i s-a încredinţat soarta unei comunităţi de europeni, care, numeric, este comparabilă, cu aceea a celor ce trăiesc în Bucureşti.

Doar, aşa cum scria Ioan Slavici, „Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare“. Vom vedea când.