Au învins-o cei 25 de ani de iresponsabilă batjocorire a ideii de democraţie, care au urmat după 1991.

Nu am nici o îndoială că Igor Dodon nu va putea face absolut nimic bun pentru cei peste 800.000 de amărâţi care l-au votat (în schimb, va face foarte mult rău şi pentru cei care nu l-au votat). Nu pentru că este preşedintele ideal pentru oligarhia condusă de Plahotniuc (care nu-şi doreşte integrarea europeană, ca să nu aibă soarta oligarhiei din România). Nu pentru că a obţinut prin fraudă un titlu academic. Nici măcar din cauzä că încă nu are nici o putere executivă.

Nu. Dodon nu va face nimic bun pentru că situaţia Republicii Moldova este disperată, iar el nu are în bagaje decât slogane lipsite de legătură cu viaţa reală, dar bune pentru urechile nostalgicilor sovietici. Aşa-zisele sale idei economice sunt simple aberaţii de om care nu a condus o afacere reală şi onestă, într-o adevărată economie de piaţă, în viaţa lui şi nu are nici cea mai vagă idee despre cum se poate descurca economia anemică a Moldovei, într-o lume a competiţiei fără milă.

Că a fost iresponsabil să promită, iar mai mult de 800.000 au fost şi mai iresponsabili să il creadă, într-o ţară care riscă lună de lună să nu poată plăti pensiile şi salariile? E indubitabil. Dar această certitudine e doar atât: o certitudine. Nu miliardele de euro de care are urgentă nevoie Republica Moldova pentru a se pune pe picioare. Miliarde pe care lui Dodon nu i le va da nimeni.

Cred că şi guvernanţii noştri vor trebui să decidă dacă politica de a vărsa necondiţionat bani în acest sac fără fund, care e Basarabia, chiar reprezintă o politică naţională.

Cineva, la Chişinău, îmi spunea că, până la urmă, o victorie a lui Dodon n-ar fi chiar aşa de rea. El nu va putea face absolut nimic din ce a promis, în doi ani se curăţă, iar la următoarele alegeri parlamentare, „socialiştii” lui dispar. Raţionament corect, cu observaţia că sunt doi ani pierduţi, doi ani din viaţa a milioane de oameni, doi ani pe care nu-i mai dă nimeni înapoi. Şi că asta e povestea Basarabiei, din 1991 încoace: mereu, alegeri complet iresponsabile, în speranţa că peste doi sau peste patru ani, răul va trece de la sine. Fără ca noi să facem minimul efort de cântări opţiunea pe care o punem în urmă.

Cred că şi guvernanţii noştri vor trebui să decidă dacă politica de a vărsa necondiţionat bani în acest sac fără fund, care e Basarabia, chiar reprezintă o politică naţională. În fond, nici noi nu suntem Germania, iar Dodon însuşi ne-a amintit că „Frate, frate, dar brânza e pe bani!”. Nu strică să îi întoarcem proverbul.