Barroso, moldoveanul nr. 1 şi obiceiul struţului

Să fie clar de la bun început: sunt convins că vizita lui José Manuel Barroso la Chişinău a fost importantă şi relevantă în contextul relaţiilor noastre tensionate cu Rusia din ultimul timp.

E o replică la vizita lui Rogozin de acum câteva săptămâni şi ne bucurăm cu toţii că preşedintele Comisiei Europene a fost cel care le-a dat de înţeles ruşilor că nu vor mai putea să facă ce vor ei în Republica Moldova.

Totodată, e clar din capul locului că Moldova are numai de câştigat din implicarea din ce în ce mai pronunţată a Uniunii Europene în regiune. În acelaş timp, şi UE are nevoie de o ţară din Parteneriatul Estic unde implicarea sa să aducă roade vizibile. De preferat o ţară mică, pentru că nu e nevoie de multe resurse. Şi noi trebuie să ne bucurăm şi să spunem că nu mai suntem la răscrucea tuturor relelor. După atâta vreme, nu mai suntem. Am devenit un teren în care Estul şi Vestul îşi dispută simbolic puterile şi farmecul. E adevărat, ultimul element e mai puţin valabil în cazul Rusiei, care, începând cu fostul ambasador Valeri Kuzmin şi terminând cu reprezentantul special al lui Putin pentru chestiunea transnistreană, Dmitri Rogozin, s-au remarcat prin orice, numai nu prin farmec.

Cu toate acestea, mie personal vizita Angelei Merkel la Chişinău mi s-a părut mai importantă, mai plină de semnificaţie şi mult mai încărcată din punct de vedere emoţional şi istoric decât cea a lui Barroso. De data aceasta au avut loc mai multe incidente, care frapează prin coincidenţa lor de a se fi produs chiar în ziua venirii înaltului oficial şi în cea următoare. Mai exact, un atentat la viaţa unui funcţionar de la Serviciul Vamal şi un atac raider la o bancă, dar şi mai multe proteste la adresa UE şi a politicii sale în regiune, animate de grupuleţe „patriotice“. Dar şi de comunişti, al căror lider nu a dorit să de întâlneacă cu Barroso, preferându-l pe cehul Štefan Füle, comisarul european pentru Extindere. Şi, parcă nu era destul, pe 29 şi 30 noiembrie am asistat la o dare de aramă pe faţă a unei televiziuni a cărui început era pe atât de îmbucurător, pe cât de trist a fost momentul în care am aflat fără putinţă de tăgadă cine dintre oligarhii locali stă în spatele ei. 

Mă gândesc că dacă Vlad Filat mai organizează într-un timp scurt nişte vizite ale unor personalităţi ca Merkel şi Barroso, se vor întâmpla lucruri şi mai neplăcute (preşedintele polonez, Bronisław Komorowski, ne e de calibrul acestora). Oponenţii din AIE ai lui Filat şi opoziţia vor pregăti alte suprize, mult mai elaborate şi mai supărătoare. Lupu îşi va ieşi încă mai mult din fire când va fi rugat să comenteze semnificaţia şi importanţa vizitei acelui lider străin. Voronin riscă să aibă un atac de cord (Doamne fereşte!, avem nevoie de el viu şi nevătămat, căci el e garanţia păstrării AIE 2). Mai multă lume va fi enervată, nu atât pe faptul că în perioada respectivă vor interveni restricţii de circulaţie în Chişinău, dar din alte cauze. Întemeiate. Or, cu cât mai mulţi oaspeţi occidentali ne vizitează, cu atât mai mult puterea actuală, în primul rând premierul Filat, par a se certa cât mai mult cu realitatea. Şi fac gafe una peste alta, din categoria „îmi place să o fac pe struţul“. Cea mai recentă e cea legată de o iniţiativă de legalizare disimulată a contrabandei (la care PD-ul e complice).

Al doilea fenomen interesant este cel legat de nemulţumirea unor firme occidentale, dar şi locale (cazul de la ZEL „Moldexpo“), în legătură cu hărţuiala la care sunt supuse de către Fisc, o altă instituţie controlată de PLDM-ul lui Vlad Filat. Dacă şi aici ar fi mână lui Vlad Plahotniuc, atunci rămâne să ne întrebăm ce autoritate mai are Filat. Oaspeţii mari pleacă, iar noi rămânem cu problemele noastre, pe care numai noi am putea să le rezolvăm. Dacă am fi în UE, ar fi altceva, liderii acesteia ne-ar spune verde-n ochi ce şi cum (cazul recent al României). Dar până atunci mai este. O distanţă de minim 20 de lideri importanţi ai acestei lumi care vor vizita Chişinăul!