Sigur că, spune acest mesaj, deocamdată vorbim pentru urechea entuziastă a noului preşedinte pro-rus al Republicii Moldova. Dar, mâine, exact acelaşi tip de hărţi poate fi scos la demonstraţie pentru a alimenta un focar conflictual din Balcanii de Vest, spre exemplu, sau din Ţările Baltice sau, de ce nu, deloc imposibil, între Ungaria şi ţările vecine, sau vorbind despre Polonia, sau despre Slovenia, sau despre Bulgaria, Macedonia sau Grecia...

Totul este, spun jucătorii strategici de şah ai politicii de la Moscova, ca baza naţională de percepţie dintr-una dintre ţările-ţintă să fie îndestul de motivată ca urmare a unor acţiuni profesioniste de propagandă şi infiltrare făcute de ani şi ani de zile, pentru a primi şi dezvolta mesajul iniţial şi a-l trece putea direcţiona spre etapa următoare, cea de situaţie conflictuală. A doua condiţie, relativ cu mult mai uşor de realizat, este să existe un lider politic cu viziuni naţionaliste care să dorească să amplifice un asemenea tip de mesaj şi să-l traducă în termenii potriviţi pentru a inflama toate percepţiile, sensibilităţile şi memoriile latente ale populaţiei.

Scenariul pus acum în mişcare este unul clasic şi, tocmai de aceea, îndelung exersat în toate şcolile înalte de jocuri politice şi strategice.

Un lider politic naţional, de preferinţă unul aflat în cea mai înaltă poziţie de reprezentativitate, în cazul nostru Preşedintele Dodon, merge la Moscova şi este primit de omologul său rus, Preşedintele Putin, cu care face schimbul tradiţional de cadouri. Acesta e momentul în care Igor Dodon primeşte o hartă a „Moldovei Mari”, întocmită la fine de secol XVIII de către cartograful italian Bartolomeo Borghi, după izbucnirea războiului ruso-turc din 1790-1891, cuprinzând teritoriul Republicii Moldova, cel al provinciei româneşti Moldova, nordul Bucovinei, dar şi o parte din Dobrogea.

Nu a fost deloc un gest de simplă curtoazie. A fost un mesaj politic complex şi care trebuie tratat cu maximă seriozitate. Aşa a făcut-o, în primul rând, Igor Dodon, care le-a spus jurnaliştilor ruşi că jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc, exprimându-şi totodată şi regretul că, în 1812, Imperiul Rus nu a anexat întreg teritoriul Moldovei, oprindu-se doar la Prut. Dacă Imperiul Rus nu s-ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită, relatează Agerpres.

Dar acesta şi numai acesta este singurul înţeles al mesajului transmis de Vladimir Putin? Ar însemna să dăm dovadă de o naivitate de neiertat şi de incapacitate de a situa problematica într-un context global, cel al refacerii din profunzime a raporturilor de forţe pe marile pieţe de putere ale planetei. Una dintre temele fundamentale de negociere fiind tocmai, în cazul spaţiului în care ne aflăm, în procesul de revenire la punctele acordului din Malta, o punere pe masa marii negocieri a chestiunii spaţiilor de influenţă.

Nu a frontierelor, ci a spaţiilor de influenţă. Asta se negociase în sala de conferinţe a navei ruseşti de război „Maxim Gorki” între Preşedinţii Bush şi Gorbaciov.

Chestiunea este, într-adevăr, esenţială deoarece, dacă nu există (sau nu va exista o înţelegere profundă la cel mai nivel pe acest subiect), atunci, într-adevăr, lucrurile pot degenera rapid şi să apară ocazia prefigurată de mesajul transmis lui Dodon prin harta „Moldovei Mari”, adică o redesenare de frontiere.

Este o mişcare preventivă care spune că, atenţie, niciodată jocurile nu sunt închise. Niciodată. Pentru nimeni. Iar marele strateg politic care este Vladimir Putin lansase mai demult un mesaj de atenţie, ignorat de cei mai mulţi comentatori de politică externă care l-au considerat, cel mult, drept o fanfaronadă de tip disuasiv. Iată ce afirma Vladimir Putin în urmă cu câteva luni:

„Dacă cineva este dispus să reconsidere rezultatele celui de Al Doilea Război Mondial, haideţi să discutăm despre acest lucru. Dar, atunci va trebui să discutăm nu numai despre Kaliningrad, dar, de asemenea, despre teritoriile de Est ale Germaniei, despre oraşul Lvov, fostă parte a Poloniei, şi tot aşa, şi aşa mai departe. Există, de asemenea, Ungaria şi România pe listă. Dacă cineva vrea să deschidă această cutie a Pandorei şi să se ocupe de ea, bine, atunci să o facă.”

Păi nu este o contradicţie profundă cu ceea ce ar presupune ca realitate posibilă harta „Moldovei Mari”? Nu, deloc, căci mesajul cu harta este doar în aparenţă adresat unui jucător de tip Dodon, oricum arondat în sfera de influenţă directă a Federaţiei Ruse şi strict dependent de ordinele acesteia. În realitate, Kremlinul merge pe mai departe pe linia marelui mesaj adresat pe un palier interlocutorilor din NATO şi UE, pregătind, cu o mişcare suplimentară, condiţiile pentru dialogul decisiv, cel care să anticipeze punerea în operă a noului tip de relaţie SUA-Federaţia Rusă.

Se transmite, din nou, că este nevoie urgentă de o reechilibrare pe linia de separare a forţelor între interesele zonei euro-atlantice şi cele ale Federaţiei Ruse. Lucru cu care sunt convins că sunt de acord acum toţi cei aflaţi de o parte şi alta a liniei de separaţie care pleacă din Marea Baltică, cel mai important punct nevralgic al momentului, până departe, în Mediterana şi înspre Orientul Apropiat.

Ceea ce se aşteaptă acum este să se înceapă negocierea asupra garanţiilor reciproce de securitate precum şi asupra întinderii zonelor respective de influenţă, dar şi posibilitatea de control reciproc a respectării angajamentelor. Inclusiv cele privind o eventuală decizie de reducere, încă nu ştim cât de semnificativă, a capacităţilor nucleare.

Cine va negocia? Cei doi lideri politici care şi-au propus, ambii cu mijloace aproximativ identice de recentralizare a circuitelor de putere şi verticalizare a procesului de luare a deciziilor pe o linie de comadă unde există un singur distribuitor autorizat: Trump şi Putin. Fiecare dintre ei asumându-şi o viziune de forţă care are acelaşi obiectiv: să facă astfel încât ţara lor să fie din nou mare şi, astfel, relevantă în dialogul stratosferic unde sunt doar doi parteneri la masa deciziilor.

Avem, pentru prima oară în istorie, şansa de a nu fi singuri într-un asemenea moment de refacere a hărţilor de putere, ci să facem parte din harta garanţiilor pe care le reprezintă apartenenţa a UE şi NATO. Din momentul în care se produce public o asemenea hartă, la nivel de preşedinţi de ţară, poate înţelegem bine de tot că, singuri, în caz de criză reală sau de dezvoltare a etapelor unui potenţial conflict, nu vom rezista. Garanţiile de securitate date de apartenenţa la NATO şi UE sunt esenţiale şi de ele trebuie să avem grijă în acest moment în care totul se schimbă, reasigurându-ne partenerii strategici.

Poate n-avem timp sau altele ne vor fi priorităţile interne, mai presus de orice altceva. Orice e posibil. Dar să ştiţi că asemenea hărţi mai există şi pot fi produse oricând se va considera că este nevoie.