ARHIVELE COMUNISMULUI Leonid Cemortan, în 1967: „Rusificarea moldovenilor începe de la grădiniţă“

ARHIVELE COMUNISMULUI Leonid Cemortan, în 1967: „Rusificarea moldovenilor începe de la grădiniţă“

Leonid Cemortan (6 noiembrie 1927 - 27 iunie 2009) Foto: Arhivă

Istoriile multor personalităţi şi oameni de rând din RSS Moldovenească învinuiţi pe nedrept de „naţionalism“ rămân încă pagini necunoscute. Este şi cazul lui Leonid Cemortan (1927-2009) care a criticat politica în problema naţională promovată de partidul comunist din URSS.

Ştiri pe aceeaşi temă

Leonid Cemortan s-a născut în 1927 în satul Chetrosu, judeţul Soroca, acum raionul Drochia. Din aprilie 1944 a îndeplinit varii funcţii de conducere, fiind inspector al secţiei comitetului raional pentru securitate socială din Drochia (aprilie – noiembrie 1944); al doilea secretar, apoi prim-secretar al comitetului raional al comsomolului din Taraclia (noiembrie 1944-noiembrie 1946); student al Şcolii Superioare de Partid din Chişinău (noiembrie 1946-august 1948); ulterior – şef al grupului de lectori şi şef adjunct al secţiei agitaţie şi propagandă a CC al Uniunii Tineretului Leninist Comunist din Moldova, până în februarie 1953; consultant la comitetul orăşenesc de partid Chişinău (februarie 1953-martie 1955).

A fost a apoi şef de secţie la Editura de Stat a Moldovei, redactor principal pentru probleme de artă în cadrul Ministerului Culturii al RSSM, director al Filarmonicii de Stat a RSSM (martie 1955 - ianuarie 1960); viceministru al Culturii (ianuarie 1960 - noiembrie 1963); aspirant la Academia de Ştiinţe Sociale de pe lângă PCUS, din Moscova (noiembrie 1963 - iulie 1966); lector superior la catedra de istorie a PCUS la Institutul de Medicină din Chişinău (1966-1967).

Experienţa moscovită îl face rebel

La 14 martie 1967, Leonid Cemortan este chemat la o şedinţă a Biroului Politic la care este discutat preţ de câteva ore „dosarul Cemortan“. Mai exact, era vorba de o scrisoare nesemnată pe care Cemortan a trimis-o în decembrie 1965 pe adresa CC al PCUS, precum şi Prezidiului Sovietului Suprem şi Consiliului de Miniştri al RSSM, în care critica aspru „politica naţională“ sovietică în RSSM.

Trebuie să amintim contextul în care se întâmpla acest lucru, mai exact faptul că se producea la câteva săptămâni de la desfăşurarea Congresului al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova (14-15 decembrie 1965), la care au participat atât scriitori, cât şi profesori şi studenţi de la instituţiile de învăţământ superior din Chişinău, precum şi conducerea CC al PCM, inclusiv prim-secretarul organizaţiei de partid moldoveneşti, Ivan Ivanovici Bodiul.

La acest congres s-a cerut deschis revenirea la alfabetul latin, interzis în februarie 1941 şi înlocuit după 1944 cu cel chirilic. Acţiunea a fost considerată de către Bodiul ca fiind una „naţionalistă“ şi în contradicţie cu ceea ce el înţelegea prin „politica naţională leninistă“ şi contravenea tezei privind „prietenia popoarelor“, fiind prezumptiv îndreptată împotriva limbii şi culturii „marelui popor rus“.

Cemortan a trimis scrisoarea anonimă tocmai când conducerea de partid de la Chişinău a refuzat trecerea „limbii moldoveneşti“ la alfabetul latin şi a apreciat revendicarea drept una „periculoasă“ din perspectiva relaţiilor interetnice din republică.

Şi asta în timp ce acei care susţineau revenirea la alfabetul latin erau convinşi că numai astfel va fi posibilă dezvoltarea firească a limbii majorităţii populaţiei locale, argument ce va putea fi folosit ulterior pentru a determina autorităţile să-şi onoreze obligaţiile asumate oficial – dar numai la nivel declarativ – de a respecta drepturile naţionale ale moldovenilor în propria lor republică naţională, la toate nivelurile administraţiei, în învăţământ, cultură etc.

Aşa cum se întâmplase, într-o oarecare măsură, în alte republici unionale, unde elitele naţionale au reuşit să negocieze şi să-şi impună punctul de vedere în faţa elitelor de la Kremlin. E vorba de republicile baltice, Georgia, Armenia, Azerbaidjan (unicele republici unionale în a căror constituţii exista un articol ce stipula statutul limbii naţionale ca limbă oficială), dar şi de Ucraina.

Leonid Cemortan spune explicit în scrisoare că rusificarea moldovenilor începe de la grădiniţa, evocând situaţia din Chişinău, unde nu exista nicio instituţie preşcolară „moldovenească“. În ceea ce priveşte problema cadrelor, Cemortan nota că majoritatea absolută a miniştrilor erau ruşi, ucraineni şi de alte naţionalităţi, şi nu moldoveni. Între altele, menţiona tendinţa de a trimite scriitorii moldoveni capabili în centrele raionale sau în sate, marginalizându-i astfel şi nepermiţându-le să evolueze din punct de vedere profesional.

Cemortan critică faptul că la toate nivelurile de conducere erau numite persoane ce vorbeau doar rusa, ceea ce crea probleme de comunicare cu majoritatea populaţiei moldoveneşti (avea în vedere etnici români). Mai mult, Cemortan spune că din acest motiv are loc intensificarea nemulţumirii populaţiei faţă de puterea sovietică şi aceasta capătă cu timpul un accent naţional pronunţat (moldoveni versus ruşi). În sprijinul afirmaţiei sale, Cemortan invocă declaraţiile lui Zinovii Serdiuk (prim-secretar al CC al PCM între 1954 şi 1961) potrivit cărora judecătorii din RSSM nu erau obligaţi să cunoască „limba moldovenească“, o politică de altfel continuată de Bodiul.

Privitor la ruşi, Cemortan îi numeşte şovini şi apreciază că aceştia veniseră în Moldova după posturi de conducere şi ca să se îmbogăţească pe spatele moldovenilor. Leonid Cemortan are îndrăzneala să-l învinuiască personal pe Ivan Bodiul de această politică, iar scrisoarea trimisă pe adresa CC al PCUS este o dovadă a convingerii sale că pot fi operate anumite schimbări numai prin intervenţia Moscovei. Dar s-a înşelat, „politica naţională leninistă” fiind promovată în RSSM de Bodiul în coordonare strânsă cu CC al PCUS.

Bodiul, şocat de poziţia lui Cemortan

Deşi scrisoarea era anonimă, KGB-ului nu i-a fost greu să identifice autorul. Când a fost chemat la o discuţie pe „teme actuale“ din RSSM, Leonid Cemortan s-a exprimat deschis despre ce credea că se întâmplă. În acest fel, cei de la KGB au constatat fără mari dificultăţi că anume el este autorul scrisorii anonime. Acest lucru a fost adus imediat la cunoştinţă CC al PCM.

Scrisoarea i-a şocat pe reprezentanţii conducerii de la Chişinău şi personal pe Ivan Bodiul, deoarece Leonid Cemortan nu era un membru de rând al partidului, ci făcea parte din nomenclatură. Faptul că Cemortan a fost selectat pentru un stagiu de aspirantură la Academia de Ştiinţe Sociale de pe lângă CC al PCUS (1963-1967) de la Moscova presupunea o abordare specială a acestui caz. Dacă pedeapsa era prea aspră, CC al PCM s-ar fi pomenit într-o situaţie foarte delicată şi ar fi trezit anumite nedumeriri la Moscova. Ar fi însemnat că Bodiul personal şi anturajul său nu au abilităţile necesare pentru selectarea cadrelor, ceea ce era atunci un handicap important pentru evoluţia ulterioară a carierei.

Mai ales că, aşa cum se întâmpla de obicei, frecventarea unor cursuri la o instituţie partinică de asemenea nivel prefigura intenţia conducerii de partid de a promova ulterior persoana respectivă sau de a o trimite într-un sector care cerea o vigilenţă sporită din partea PCUS.

Ca şi în alte cazuri, conducerea de la Chişinău era curioasă să afle care sunt sursele ideilor critice la adresa sa. Din acest punct de vedere, se constată că în perioada cât învăţase la Moscova (1963-1966) Cemortan a făcut parte din societatea moldovenilor din capitala sovietică, a cărui lider era Alexandru Şoltoianu (care va fi condamnat la gulag în 1972 împreună cu grupul Usatiuc-Ghimpu, deşi nu făcea parte din acesta).

Pedeapsa

Ca urmare a şedinţei din 14 martie 1967, Leonid Cemortan este expulzat din partid. Era o pedeapsă relativ blândă pentru ceea ce era numit oficial „naţionalism local“ (alţii erau judecaţi şi condamnaţi la ani de puşcărie şi exil în Siberia – de exemplu Alexandru Usatiuc şi Gheorghe Ghimpu în 1972 - sau erau internaţi în spitale psihiatrice (Gheorghe David, în 1986).

Prin urmare, reiese că membrii nomenclaturii, deşi exprimau viziuni contrare politicii de partid, nu erau pedepsiţi ca oamenii de rând. Este mai mult decât o ipoteză, dacă ne amintim de pedeapsa aplicată altor persoane învinuite de „naţionalism“ (Nicolae Testemiţanu, ministrul Sănătăţii din RSSM, în martie 1968) sau de tăinuirea manifestărilor de naţionalism ale altor persoane (Anatol Corobceanu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM, 1970; Sergiu Rădăuţanu, rector al Institutului Politehnic din Chişinău, 1973).

Nu înţelege care-i este vina

Patru ani mai târziu, Leonid Cemortan a cerut, printr-o scrisoare, Congresului al XXIV-lea al PCUS să fie restabilit în partid, însă Biroul CC al PCM, la şedinţa din 26 octombrie 1971, îi respinge solicitarea (AOSPRM, F. 51, inv. 32, d. 28, f. 33). Acest lucru arată că Cemortan nu renunţase la ideile sale din 1965 şi 1967, considerând că acestea sunt justificate şi conforme cu politica leninistă în domeniul „politicii naţionale“ sovietice.

Dar partidul şi conducerea de atunci de la Chişinău erau de altă părere, considerând că „problema naţională“ va fi rezolvată prin rusificarea moldovenilor, nu prin garantarea drepturilor lingvistice şi culturale ale populaţiei românofone.

De aceea, Leonid Cemortan rămâne o figură importantă – de rând cu Testemiţanu, Corobceanu şi Rădăuţanu – a ceea ce poate fi numit drept o versiune a naţional-comunismului moldo-român din RSSM. Cu alte cuvinte, Cemortan a exprimat agenda naţională în contextul epocii, încercând să-şi justifice atitudinea prin invocarea poziţiilor clasicilor comunismului în ceea ce priveşte „problema naţională“.

Adică, a exprimat o poziţie implicit, nu explicit, disidentă, dar care a avut un impact nu mai puţin important asupra situaţiei din RSSM decât poziţiile exprimate tranşant, din perspectiva antisovietică şi anticomunistă.

Leonid Cemortan după 1967

Cemortan a fost exclus din partid şi i s-a interzis să predea în învăţământul superior, PCM considerând că astfel nu va putea influenţa negativ generaţiile tinere cu idei „naţionaliste“. Drept urmare, a lucrat în posturi ce permiteau un control strict al activităţii sale din partea partidului şi a KGB.

A îndeplinit astfel funcţia de şef de secţie la Enciclopedia Moldovenească (1967-1976), iar ulterior a fost cercetător în cadrul secţiei de etnografie şi artă a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1976-1991). Întrucât era vorba de activitate de cercetare, ochiul vigilent al puterii putea interveni din timp pentru ca un text sau altul ce nu era conform politicii partidului să fie cenzurat înainte să vadă lumina tiparului.

După 1991, Leonid Cemortan a devenit director (fondator) al Institutului de Istorie şi Teorie a Artei al AŞM (1991-1997). În 1994 îşi susţine teza de doctor habilitat în studiul artelor, iar un an mai târziu devine profesor universitar şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. A fost unul dintre cei mai redutabili critici de artă.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: