Un link la un clip despre cât de brutal acţionează actuala putere de la Chişinău împotriva chiar a celor care au câştigat corect alegerile pentru Primăria Chişinăului (video la finalul articolului), urmat de o întrebare care, cel puţin în acel moment, m-a descumpănit: „Ce să facem, Mihai?“ Era, de fapt, mai mult o întrebare retorică, un strigăt de disperare a unei tinere mame a trei copii, care încă nu doreşte să îşi ia lumea în cap, care se încăpăţânează, ca mulţi alţii, să creadă că Moldova poate să devină o ţară normală, o femeie care continuă să lupte cu îndârjire pentru viitorul copiilor ei. Tot atunci am primit un mesaj de la unul dintre liderii Opoziţiei, fiind rugat să îi mai încurajez, cum pot, pe cei care mai erau şi sunt şi acum pe baricadele din Chişinău.

M-am gândit că tot ce pot să fac, pentru a continua să îi ajut cumva, ar fi să încep a scrie pe blogurile de la Adevărul – să încerc să transmit mai departe povestea luptei lor pentru dreptate şi adevăr. Este vorba despre o luptă inegală, între un sistem corupt şi criminal, care dispune de toate mijloacele necesare instaurării unei autocraţii (controlul majorităţii mass-media, al justiţiei, parlamentului, administraţiei) şi o mână de idealişti, care luptă efectiv de unii singuri, sperând totuşi într-o minune.

Ştiu că există destui specialişti în chestiunile Republicii Moldova, care fac analize care mai de care mai sofisticate, unii dintre ei oneşti şi chiar pricepuţi, alţii însă, alături de o întreagă pleiadă de politicieni de diverse coloraturi politice (în special din coaliţia aflată la putere), fiind vânduţi, pe ceva arginţi, tocmai marelui păpuşar de la Chişinău, adică lui Plahotniuc, aruncă diverse fumigene menită să mascheze dezastrul spre care se îndreaptă cu paşi repezi această comunitate.

Pe acest blog nu veţi găsi analize profunde; probabil nici măcar obiective. Voi încerca doar să povestesc despre ce se întâmplă în Moldova, despre oamenii aceia minunaţi care încearcă să aducă ţara mai aproape de noi şi de Europa şi, eventual, despre cum am putea noi să îi ajutăm. Toate aceste poveşti sunt trecute prin filtrul înţelegerii mele şi a sumei experienţelor multiple pe care le-am avut de-a lungul timpului în Moldova. În acelaşi timp, observând o anumită lipsă de interes a mass-mediei româneşti faţă de viaţa şi evenimentele din Republica Moldova, consider că finalitatea principală a demersului este de a încerca să reamintesc câtorva compatrioţi că dincolo de Prut există oameni care ne iubesc necondiţionat şi care aşteaptă cu speranţă un ajutor, sau măcar un semn, de la noi fraţii lor mai mari.

Privind situaţia mai de ansamblu, observăm că pe întreg flancul estic situaţia se agravează în permanenţă: în Turcia se instaurează dictatura, în Ungaria şi Polonia se îngrădesc anumite libertăţi şi se încearcă subordonarea justiţiei, în Rusia, de mult timp lucrurile par fără speranţă şi sunt semne că şi în alte ţări din zonă situaţia se complică. Remarcând, de asemenea, anumite similarităţi între ceea ce se petrece în Republica Moldova, şi dramaticele evenimente de la noi (atacul de luni de zile asupra Justiţiei, cu un succes de etapă – revocarea şefei DNA, Laura Codruţa Kovesi, dar şi schimbarea multor legi care vor crea haos în ţară), am considerat că scrierea de texte pe acest blog şi despre ceea ce se petrece la noi este un minim şi necesar act de implicare civică.

În aceste momente cruciale pentru viitorul unei naţiuni, refugierea în „turnul de fildeş“ este nu doar inoperantă, ci poate fi considerată un act de ignoranţă, ba chiar de laşitate! Cu câteva luni în urmă am decis şi eu să părăsesc, pentru o vreme, biblioteca, spaţiul sacru în care mi-am petrecut mai toată viaţa, pentru a mă avânta în toiul acestei bătălii în plină desfăşurare în România – o bătălie, ca şi în Moldova, pentru dreptate şi adevăr, demnitate şi bunăstare, pentru Justiţie şi pentru Europa.

Îmi pare că mulţi dintre noi şi-au pierdut speranţa; mie, însă, în aceste momente dramatice, îmi vin în minte cuvintele lui Churchill (apud Steinhardt): „Va fi război. Praf si pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt ca întineresc cu douăzeci de ani“. Injustiţia şi fărădelegile şi deznădejdea şi dorul de a pleca de pe aceste meleaguri ne pândesc, din nou, pe toţi, însă eu simt că întineresc cu douăzeci de ani.

Istoria ne învaţă că o ţară poate să alunece în dictatură sau autocraţie în doar câţiva ani. Şi aici, şi în Moldova, suntem sub presiunea evenimentelor – e timpul pentru luptă şi e nevoie nu doar de o mână de oameni, ci de cât mai mulţi, de implicare civică, chiar şi la un nivel minim. Protestele sunt necesare, însă nu sunt suficiente. Trebuie organizare şi eficienţă, mobilizare masivă şi implicare activă, în partide politice sau în altfel de organizaţii civice, cu un singur scop ultim: construirea unui altfel de sistem (politic, administrativ, social) în care „accidente“ ale istoriei precum Dragnea şi PSD, Tăriceanu şi ALDE să nu mai poată vreodată accede la putere.

Şi aşa cum o mână de oameni au putut câştiga alegerile la Chişinău şi începe lupta efectivă împotriva unui întreg sistem corupt şi mincinos, tot aşa vom putea şi noi să învingem răul şi minciuna aici în ţară. Şi noi nu suntem singuri. Important este să luptăm şi să nu ne pierdem speranţa! Vom învinge cu siguranţă!