Şi cu ruşii, şi cu românii. Despre Basarabia reală

Invazia rusească în Ucraina surprinde Republica Moldova nepregătită, înţepenită în clişeele şi inerţiile sale post-sovietice, incapabilă să se adapteze la noile provocări şi pericole care ameninţă însăşi existenţa statului moldovean, aşa cum este el, cu bune şi cu rele, cu oligarhi ghiftuiţi şi cu intelectuali săraci, împărţit între Est şi Vest la nivelul opţiunilor populare.

Dacă americanii consideră că o situaţie excepţională, cum este agresiunea militară rusească în spaţiul fostei Uniuni Sovietice, una care dinamitează ordinea internaţională în Europa postbelică, impune măsuri ieşite din comun din partea Occidentului, cum ar fi acceptarea Georgiei şi Moldovei în Alianţa Nord-Atlantică, o asemenea idee, enunţată zilele trecute de senatorul republican John McCain, prinde pe picior greşit coaliţia de guvernare de la Chişinău. Mental şi electoral. „Cum să intre Moldova în NATO, cu Transnistria sau fără?“ – se întreba, în replică, Marian Lupu, considerând că această dilemă blochează orice discuţie pe tema NATO. Aşa este, o blochează de circa 20 de ani. Deşi răspunsul e la suprafaţă: nu poţi intra în NATO cu un teritoriu ocupat de Federaţia Rusă, dar dacă nu semnalezi că asta îţi doreşti, dacă nu soliciţi sprijinul Occidentului, rişti să pierzi nu doar Transnistria, ci Republica Moldova în ansamblul ei, pentru că nu există – am văzut deja! – nicio normă internaţională care să împiedice Federaţia Rusă să-şi împingă blindatele până la Prut.

Or, dincolo de Prut intră automat în vigoare Articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, potrivit căruia un atac asupra uneia dintre ţările membre – România, în cazul nostru – este calificat drept atac împotriva întregii Alianţe, tocmai de aceea apartenenţa la acest bloc militar constituie un puternic instrument de descurajare a agresorilor. Calitatea de membru NATO mai înseamnă un lucru despre care nu se vorbeşte deloc la noi, şi anume: dezmembrarea reţelelor de influenţă ocultă ale Rusiei în Moldova. Pentru că nu poţi încredinţa secretele militare ale Alianţei unei ţări în care spionii inamicului se simt ca la ei acasă, aşa cum se întâmplă la noi.

Aceeaşi incapacitate de a lua decizii strategice o constatăm şi în chestiunea securităţii informaţionale: recunoaştem că propaganda rusească ne intoxică prin nenumărate staţii Radio şi TV, dar, spre deosebire de ucraineni, nu avem curajul să reglementăm problema, suspendând o serie de posturi ruseşti, măcar pe cele mai virulent antioccidentale. De ce? Pentru că sunt implicate nişte interese de afaceri din interiorul Coaliţiei.

Invadând Crimeea, Rusia şi-a făcut un imens deserviciu nu doar în Ucraina, ci şi în Republica Moldova, lăsându-i fără argumente pe cei mai vocali susţinători ai săi. Preşedintele interimar Turcinov a refuzat să semneze abrogarea legii privind limbile regionale, votată de Rada Supremă sub imperiul emoţiilor legate de agresiunea rusească. Noua putere de la Kiev se va feri să mai dea Moscovei asemenea pretexte facile, care să-i justifice intervenţia armată. Căci dacă aşa se face ordine în Uniunea Vamală – recte: cu automatul Kalaşnikov – atunci, vorba ceea, mulţumim, mai bine nu, domnule Putin!... Totuşi n-aş fi foarte sigur că vom reuşi să tragem suficiente învăţăminte din drama ucraineană.

În afară de cazul în care Rusia pur şi simplu ne-ar ocupa militar, am putea pierde alegerile din toamnă exclusiv prin „contribuţia“ politicienilor din coaliţia de guvernământ. Nu-i blamăm pentru lentoare, pentru exprimare confuză, pentru teama lor de a lua decizii radicale în chestiuni de securitate naţională – deşi în calitatea lor de gestionari ai treburilor publice au această datorie: să fie vizionari. Oamenii noştri politici sunt produsul şi, cum spuneam mai devreme, ostaticii inerţiilor care domină în Moldova. Ne-am ferit ca de foc în aceşti ani să vorbim despre NATO, nu am organizat dezbateri, nu am difuzat emisiuni de informare a publicului şi, deodată, na!, colac peste pupăză, să facem cerere de aderare – e prea mult! Ce-au să spună alegătorii, care ştiu că NATO este „duşmanul” care a luptat împotriva Uniunii Sovietice, iar apoi a trimis trupe în Irak şi Afganistan!... Să diminuăm influenţa posturilor ruseşti, dar cum vom explica această decizie cetăţenilor care privesc cu nesaţ emisiunile de divertisment moscovite, n-o să-i întoarcem împotriva noastră? Pentru că aşa-s moldovenii, le place să fie şi cu ruşii, şi cu românii. Un teritoriu multiplu tranzacţionat a sfârşit prin a secreta o mentalitate tranzacţionistă, iar politicienii au nevoie de voturile lor, ale acestor oameni obişnuiţi cu ambiguitatea, că doar n-or veni McCain sau Obama să voteze în Moldova!

Înţelegem, aşadar, aceste limite „ereditare“ ale politicienilor noştri, numai că partidele din Coaliţie sunt în stare să piardă electoral pe mize mult mai mici. Chiar meschine. De exemplu, croindu-şi taxe scăzute la importul maşinilor de lux (măsură, din fericire, între timp anulată de Guvern) sau atribuindu-şi apartamente la preţuri subevaluate. Ce să mai spunem de marile „isprăvi“ cu Aeroportul Chişinău, cu Banca de Economii?... Simplul fapt că agentura rusească se înghesuie cu sacii de bani la uşa Parlamentului, că este, adică, perfect la curent cu „disponibilităţile“ aleşilor noştri, aruncă o pată ruşinoasă asupra întregii clase politice de la Chişinău.

Dacă doresc să fie sprijinite în viitoarea bătălie electorală, partidele de la guvernare ar trebui să nu decredibilizeze prin decizii şi afaceri dubioase pledoariile pro-Europa ale intelectualilor şi ale societăţii civile. Asta pentru că discursul despre „valori“, despre „apartenenţa noastră geopolitică şi civilizaţională“ nu mai are ecou la o populaţie sărăcită şi dezamăgită. Nu ne va fi deloc simplu să-i convingem pe concetăţenii noştri să facă diferenţa între integrarea europeană şi păcatele actualei puteri, care profită de această cauză nobilă.

Ştiţi ce ar fi cu adevărat tragic?... Dacă moldovenii şi-ar pierde credinţa şi i-ar întâmpina pe ruşi ca „eliberatori“. Atunci nu ne va rămâne decât să stingem lumina şi să plecăm acasă.