Unificarea politică a Republicii Moldova cu România într-un orizont temporal apropiat a fost şi este unica finalitate logică a proceselor de intervenţie externă puse în practică începând cu anul 1812 în teritoriul dintre Prut şi Nistru. Aceste intervenţii externe au cuprins perioadele 1812-1918, 1940-1941 şi 1944-1991, în mod formal. Perioada 1991-prezent este una a continuării intervenţiei externe în spaţiul pruto-nistrean prin utilizarea unor instrumente specifice: ocupaţia militară a zonei transnistrene, influenţarea opiniei publice prin intermediul mass-media de provenienţă şi inspiraţie externă, loialitatea unei părţi însemnate a elitei care a condus şi conduce Republica Moldova pentru centrul de putere care exercită intervenţia. Această loialitate este fie directă, concretizându-se prin frecvente vizite în capitala statului intervenient, fie indirectă, concretizându-se în aderarea la modul de comportament, acţiune economică, politică şi socială ce caracterizează statul intervenient.

A trage linie peste perioada în care acest teritoriu împreună cu populaţia sa au fost subiecte ale intervenţiei externe înseamnă a reveni din punct de vedere politic în componenţa spaţiului de care am fost separaţi în 1812.

Asta deoarece varianta construcţiei unui stat separat, care să reprezinte expresia voinţei locuitorilor spaţiului pruto-nistrean, după 1991, a eşuat.

Principala cauză a acestui eşec o constituie imposibilitatea de a crea o naţiune distinctă de cea română, întâi de toate sub aspect identitar, pe alte baze decât cele puse de administraţia sovietică de ocupaţie. Conducerea politică a Republicii Moldova a promovat în perioada de independenţă viziuni de origine sovietică asupra statului pe care îl construiau şi poporului pe care îl guvernau. Despărţirea definitivă de teza sovietică a celor două popoare ale romanităţii orientale înseamnă acceptarea plenară a apartenenţei spaţiului dintre Prut şi Nistru la România, ceea ce autorităţile de la Chişinău refuză să facă. Iar pe baza tezelor ”savanţilor” sovietici, acestea nu pot construi o naţiune. În schimb, conducătorii de la Chişinău aleg să fie penibili şi să cadă în derizoriu, atât ”din punct de vedere ştiinţific”, cât şi ”din punct de vedere politic”.

Şi din punct de vedere strict administrativ şi economic, statul Republica Moldova îşi demonstrează eşecul în văzul întregii planete, astăzi mai mult decât oricând după 1991. Dispariţia fondurilor de aproape un miliard de euro din sistemul bancar, urmată de refinanţarea acestei găuri din bani publici, este un apogeu al furturilor de proporţii gigantice care definesc atitudinea elitei politice faţă de populaţie. Ajutoare şi credite externe solide, primite şi contractate în toată perioada de după 1991, nu s-au reflectat în consolidarea capacităţii instituţionale sau în lucrări publice de amploare, în beneficiul cetăţenilor. Trăgând linie, putem afirma cu certitudine că acest stat a fost întotdeauna după 1991 un simplu instrument de spoliere a populaţiei dintre Prut şi Nistru, continuând misiunea distructivă a entităţilor statale constituite de autorităţile sovietice – RASSM şi RSSM.

Majoritatea etnică şi lingvistică a actualului teritoriu al Republicii Moldova este cea românească. Numele ”Moldova, moldoveni” este parte din identitatea naţională românească, este o componentă regională extrem de importantă a naţiunii române. Rezolvarea crizei identitare se poate face doar în cadrul frontierelor României reluând procesul de integrare a etnicilor români dintre Prut şi Nistru în naţiunea română prin cultivarea conştiinţei naţionale, proces întrerupt în mod violent în 1940 şi 1944.

Tot mai mulţi cetăţeni ai Republicii Moldova conştientizează că soarta lor poate deveni mai bună doar prin realizarea unificării cu România. Numărul real al susţinătorilor unirii este mult mai mare de 20%, deoarece un mare număr de cetăţeni ai Republicii Moldova încă preferă să-şi declare apartenenţa la poporul român şi opţiunea unionistă doar la bucătărie, fiindu-le ruşine să facă acelaşi lucru în public, din nedorinţa de a se supune oprobriului nefondat al unor semeni încă influenţaţi de ideologia sovietică în care România era prezentată ca un stat străin şi malefic. Pe măsură ce frica de etichetări de acest gen va scădea, vom observa ca din senin că opţiunea unirii cu România este mult mai puternică decât se crede.

Prin tot ceea ce înseamnă la ora actuală România cu instituţiile ei, societatea ei, economia ei, ea reprezintă perspectiva unui model de civilizaţie şi nivel de trai superior faţă de orice poate oferi Republica Moldova sau oricare stat din apropiere locuitorilor dintre Prut şi Nistru.

După atingerea unei majorităţi a cetăţenilor Republicii Moldova care să-şi dorească unificarea cu România, prin campanii de informare şi convingere a populaţiei, Bucureştiului oficial i se va cere, de la Chişinău, să facă oferta de unificare despre care a vorbit preşedintele Klaus Iohannis.

Unificarea Republicii Moldova cu România nu este îndreptată împotriva nimănui, nici împotriva populaţiei vorbitoare de limbă rusă, ucraineană, găgăuză sau bulgară. Nici împotriva statului intervenient, de la est, care va fi pus în situaţia să negocieze statutul râului Nistru şi a zonei din proximitatea acestuia, în interesul păcii în regiune şi în lume. Unirea va finaliza procesul de modernizare a estului regiunii europene Moldova, producând beneficii pentru toată populaţia, indiferent de etnie, limba vorbită sau religie. România este un stat european în care drepturile culturale şi lingvistice ale etniilor conlocuitoare sunt respectate.

Judecând asupra destinului poporului divizat în două state din care fac parte, după ce mi-am petrecut o parte importantă a vieţii în capitala României, afirm că refacerea unităţii naţionale prin readucerea frontierei estice a României pe Nistru este cel mai bun lucru care li se poate întâmpla moldovenilor de la est de Prut.