Vladimir Beşleagă: „Se prevăd lucruri triste şi foarte tragice pentru acest stat-nedumerire Republica Moldova“

Vladimir Beşleagă: „Se prevăd lucruri triste şi foarte tragice pentru acest stat-nedumerire Republica Moldova“

Scriitorul Vladimir Beşleagă şi-a depănat amintirile în redacţia "Adevărul" Moldova

Prozatorul prezice vremuri tulburi pentru Republica Moldova. El crede că o parte din vină o poartă primul preşedinte Mircea Snegur, care a decis acordarea cetăţeniei tuturor celor care locuiau în 1990 în RSS Moldovenească.

Ştiri pe aceeaşi temă

 

Considerat de critici unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea din Basarabia, mai modern şi mai complex decât oricare altul, scriitorul Vladimir Beşleagă este foarte prezent în viaţa culturală de la Chişinău. De asemenea, ca fost lider al Frontului Popular, urmăreşte cu atenţie toate mişcările din domeniul politic. „Adevărul" l-a provocat la o discuţie sinceră despre viitorul acestei regiuni, dar şi despre literatura de azi şi de ieri, despre viaţa ţăranilor din Mălăieştiul lui de peste Nistru - din perioada administraţiei româneşti până în prezent.

„Adevărul": Pentru început vreau să întreb cum reuşiţi, la cei 81 de ani pe care-i aveţi, să fiţi foarte activ? Vă duceţi la cenacluri, la lansări de carte, la alte evenimente culturale...

Vladimir Beşleagă: Să o luam chiar de la invitaţia de a face acest interviu. Aş fi putut foarte frumos să refuz, mai ales că ieri am fost la o manifestare, dar nu mă îndur. Eu mă bucur de această vârstă şi de această stare a forţelor mele fizice şi intelectuale. Ştii care e pătărania? În special în ultimii10-15 ani, am lucrat la o serie de texte, care, din păcate, nu au ajuns să fie publicate şi se acumulează. Tot mai mult îmi dau seama, mai ales în contact cu publicul cititor, că la noi se scrie mult în ultimul timp, ceea ce nu e rău, că se citeşte mai puţin asta nu e prea bine.

De ce credeţi că se citeşte puţin? Ne-a stricat internetul?

Pentru că aşa e firea noastră, aşa sunt timpurile, aşa am impresia eu, care citesc mult. Dacă pornim de la constatarea pe care a făcut-o la începutul secolului al XVIII-lea Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei", că neamul nostru se cam trage la carte greu, eu făceam o glumă şi aruncam un arc peste ani şi ziceam: „Măi, pentru ca să citeşti o carte trebuie să depui un efort, în afară de asta trebuie să investeşti şi timp, care e scump". Faţă de imaginea care ţi se oferă pe sticlă, tu colaborezi ca autor, pătrunzi în intimitatea cărţii, şi ca şi cum o rescrii. Deci lectura cere un efort, iar efortul cere energie şi rar sunt cei care au darul de la naştere să fie cititori. Acum pe internet poţi să vezi orice, acolo ţi se dă gata rumegat, cele mai multe lucruri sunt digesturi uşurele. Uite băi, ce deştepţi au fost moldovenii că nu s-au repezit la carte. Ei au aşteptat 300 de ani şi iată că a venit internetul. Dar cu evenimentele astea e altceva. Cum ziceam, am mai multe texte, cărţile apar greu, şi m-am convins că dacă lumea nu prea citeşte, mai face oare să întreprinzi eforturi, să-ţi apară cărţile? Mai bine timpul sau energia asta o folosesc în comunicare directă. Şi-mi pare că e ceva.

Şi la câte evenimente din acestea participaţi pe lună, pe săptămână?

Se întâmplă. Chiar azi discutam cu doamna mea şi ziceam că trebuie s-o mai răresc, pentru că nu e bine. Nimic ce e mult nu e bine. Uneori îmi reuşeşte. De exemplu, anul trecut, în vară, am împlinit o vârstă şi am fost solicitat încolo, încolo. Pe urmă m-am retras în umbră şi am dus-o bine. În vara asta iar au început să sune telefoanele şi să vină invitaţiile şi iar m-am lăsat dus de val. Soţia zice că mie îmi place să mă produc. „Nu dragă, eu fac asta nu din plăcerea de a mă etala, dar din solidaritate". Am făcut 40 de ani de ziaristică şi ştiu cum e să soliciţi un interviu, mai ales că uneori mai am şi ce spune.

Mergeţi şi la cenaclurile tinerilor, sunteţi la curent cu lucrările lor, pe mulţi dintre ei îi încurajaţi.

Eu toată viaţa i-am susţinut pe tineri. Şi în regimul totalitar o făceam, chiar dacă nu erau cine ştie ce talente. Atunci conta să se scrie româneşte. În sistemul vechi limba noastră era marginalizată, aruncată la bucătărie, şi singurul spaţiu unde mai funcţiona era în literatură, în ziaristică, pe care nu le puteau ei înăduşi. A existat şi atunci efortul de a practica o limbă literară frumoasă. Această nouă generaţie de scriitori a beneficiat de libertatea de expresie, de acces la cultură, pe care noi nu le-am avut. Eu totdeauna am vrut să mă nasc într-un alt mediu, unul liber, al culturii neîngrădite, nestrecurate prin diferite filtre. Tinerii de azi pot învăţa oriunde vor, se duc cu burse în toată lumea. Mă bucur pentru ei, în felul ăsta ca şi cum mi-aş trăi tinereţea. Celor din generaţia mea li se pare că ceea ce face tineretul astăzi este amoral. Dacă noi, din partea asta de lume, am fi beneficiat la timp de libertate, lucrurile ar fi evoluat în mod normal. După ce eşti pus la dietă şi ţi se deschide de-odată orizontul începi să te agiţi şi să depăşeşti etapele, iar uneori să exagerezi. Toate aceste lucruri cu timpul se vor aşeza. Ceea ce le-aş reproşa acestor tineri este faptul că ei rămân la nivelul cuvintelor, şi nu a fenomenelor şi a proceselor. Dar unele teme tabu, de sexualitate, de exemplu au fost prezente în interbelicul românesc, când era o libertate mare de creaţie.

 

Le spuneţi asta lor?

Cu scriitorii tineri nu prea discut problemele acestea, iau act de ele. În creaţie nu poţi să decretezi, aici este absolută libertate. Numai timpul şi experienţa te duce mai departe. Libertatea de creaţie nu înseamnă să-ţi dai poalele peste cap, să faci, din prost gust sau din dorinţa de a epata, un fel de strategie de a cuceri cititorul. Odată impresionezi, dar a doua oară nu merge. Marii artişti care au sondat psihicul uman nu au evitat lucrurile astea, dar au mers în adânc. Literatura noastră de astăzi nu merge în profunzime, ea mai mult e de suprafaţă. Pe de altă parte, nu ştiu dacă a mai rămas ceva de investigat în spiritul uman. Au făcut-o înaintaşii noştri, au făcut-o Nietzsche, Dostoievski, Kafka. Acum literatura postmodernă are crizele ei.

Acum câţiva ani aţi fost accidentat în curtea casei în care locuiţi, iar şoferul a fugit de la locul accidentului. Pornind de la acest eveniment trist care vi s-a întâmplat - dar ca acesta sunt o grămadă - cum vi se pare societatea de azi?

L-am prins pe acest şofer, nu voia să recunoască, să spună cine este el. Din fericire, n-a fost atât de grav, dar m-a revoltat mult comportamentul lui. Dacă luăm societatea noastră, în zona în care suntem, ea are un specific al ei, cu elemente comice, dar, în acelaşi timp tragice, pentru că noi ne-am pomenit într-o situaţie paradoxală. După ce s-a destrămat imperiul, acest stat zis Republica Moldova, nu reuşeşte să se consolideze, din cauza forţelor de dezbinare din interiorul lui; nu poate să-şi consolideze o orientare, e împins ba într-o parte, ba în alta sau e tras de diferite forţe de atracţie. Asta creează un fel de psihoză între oameni. În perioada sovietică, imperiul a promovat o politică colonială. A conservat o economie dependentă de Centru, una strict agrară, şi numai în aparenţă a fost modernizată. La Chişinău erau peste 80-90 de întreprinderi unionale subordonate complexului militar sovietic. Bunăoară, uzina de tractoare nu era ceea ce îşi zicea. Am lucrat acolo câteva săptămâni, cu muncitorii cot la cot, ca să-i trag de limbă. Această întreprindere asambla tractoare din piesele aduse din 250 de uzine diferite. Am aflat de la un inginer păţit că această uzină are scopul de a repara tancuri. Toate au avut destinaţii militare. Când s-a destrămat imperiul, au rămas ruinele şi sute de mii de oameni aduşi. Ei stau ca nişte pietre de moară aici şi încă au pretenţii, îşi formează partide, vor în Uniunea Vamală (n.r. - Rusia-Belarus). Această dihotomie între cei care ţin la acest neam şi vor să scape de sărăcie şi cei care trag spre Est o să ducă la un conflict permanent. Dacă aici s-a apropiat NATO şi stă la Prut şi Rusia începe să facă nişte mişcări la Nistru şi să se fortifice, apoi se prevăd lucruri triste, foarte tragice.

Credeţi că varianta zero la acordarea cetăţeniei în anii '90 a torpilat independenţa Republicii Moldova?

Tu vrei să mă provoci la nişte sincerităţi. Eu cunosc cazul, eram atunci în fruntea Frontului Popular. Şi la noi a fost posibil. Documentele din arhiva CC arată cum au evoluat lucrurile. În 1989, deja se ştia că se apropie ceva şi era nevoie să fie ales, numit, un preşedinte al Sovietului Suprem. Se ştia că acest şef al Parlamentului va fi şi preşedintele republicii, că într-acolo mergeau lucrurile. S-a discutat la CC cine să fie numit. A venit în mod expres un grup de nouă persoane de la Moscova, au umblat pe aici, s-au consultat şi au ajuns să-l propună pe Snegur. Ăsta era adus de la Institutul „Selecţia" de la Bălţi, era un agronom, n-avea niciun fel de cultură politică. El a fost promovat cu perspectiva să servească. La acea şedinţă CC, doi dintre membrii biroului - Eremei şi Sangheli - , care erau câini bătrâni, au fost contra. Li s-a spus, scrie în stenogramă, „aşa a venit ordin de la Moscova, nu noi alegem". Când sovieticii au încercat să facă acel referendum pentru păstrarea Uniunii Sovietice sau pentru noul tratat unional, Snegur a declarat că Moldova nu participă la acest plebiscit. Eu am fost la mitingul de la „Manej" (n.r. - sala polivalentă). El a avut un discurs în care a spus: „participăm, dar cu o condiţie - să le acordăm cetăţenie tuturor celor care locuiesc în RSSM". Asta a fost stratagema. Nu am participat, dar a rămas acea populaţie şi decide, în mare parte, încotro să mergem.

Dar după aceea a fost o tentativă în Parlament de a-i obliga pe cei veniţi să ne înveţe limba?

N-a mers, n-a avut susţinere. O altă condiţie a independenţei noastre a fost aderarea la CSI. După ce a revenit Snegur de la Alma-Ata, dar el nu a cerut aserţiunea Parlamentului pentru asta, m-am adus cu Lidia Istrati la el. Eram şef de fracţiune, l-am întrebat de ce a semnat. El mi-a spus: „Apu' am văzut că semnau toţi şi am semnat şi eu".

Cum vi se par politicienii de astăzi?

Nu putem să-i acuzăm sau să pretindem mai mult. Ei sunt într-o situaţie extraordinar de complicată. Sunt admiratorul acestor politicieni, ştiu cât de greu le vine. Dacă Filat refuza să facă mişcarea cu pachetele energetice, iarna nebunii de ruşi închideau gazele şi se ducea totul peste cap. Liderii politici au problemele astea majore de rezolvat şi apoi au un electorat, eu îi zic schizofrenizat, pentru că trage ba într-o parte ba în alta. Trebuie să fii atât de ingenios ca să poţi să păstrezi cât de cât echilibrul. Ei sunt foarte diferiţi şi totuşi se ţin împreună. Acest AIE există pentru că situaţia îi obligă. Dacă ar fi să hotărâm noi cât de cât, dar nu decidem noi, dar cele două mari puteri între care noi ne-am pomenit aici.

Dar suntem de câteva secole în mijlocul marilor puteri.

Totdeauna am fost. Aşa ne-a fost destinul. Sărmana Moldova, întâi i s-a furat Bucovina, pe urmă i s-a răpit Basarabia, şi ea a rămas mai la nimic. Moldova a fost cea care a venit cu ideea unirii în 1859, căci altfel era pierdută. Nu Muntenia. În Moldova au fost desfăşurate cele mai multe războaie şi jafuri. Republica Moldova e o părticică mică, o nedumerire ca stat, asta e o formaţiune constituită din considerente geostrategice, de aceea nu se poate consolida.

Dumneavoastră urmăriţi atent toate mişcările astea. Asta vi se trage de atunci când aţi fost activ în politică?

Nu, eu urmăresc uşurel. Politica m-a dezgustat. Nu mă implic, asta e ce observ de la o parte. Dacă în anii '80 mergeam la teatru, acum nu mai merg, dar teatrul s-a mutat în Parlament.

Ceea ce le-aş reproşa tinerilor scriitori este faptul că ei rămân la nivelul cuvintelor, şi nu a fenomenelor. Literatura noastră de astăzi e mai mult de suprafaţă.

Când s-a destrămat imperiul, au rămas ruinele uzinelor şi sute de mii de oameni aduşi. Ei stau ca nişte pietre de moară aici şi încă au pretenţii.

„Literatura română abia începe să răzbată în Europa"

Au trecut 20 de ani de la căderea cortinei de la Prut. De ce scriitorii noştri sunt atât de puţin cunoscuţi în România?

A fost un fel de reticenţă din partea intelectualităţii româneşti şi, în special, din partea scriitorilor, o reticenţă cultivată, să nu atingem, să nu contactăm cu Basarabia, că astfel îl supărăm pe ursul de la Kremlin. Chestia asta s-a implantat în mentalul colectiv. Vieru s-a rupt şi a mers înainte de 1989, pentru că el a fost editat acolo. Leonida Lari, după 1989-1990, s-a stabilit acolo. Druţă tot a fost înainte de asta editat. Alţii nu au fost editaţi. Generaţia nouă, care a făcut studii în România, este cunoscută, dar puţin. Oricum, ei vin cu tonalităţi mai noi şi, uneori, cu ecou. Uite regretatul Aureliu Busuioc mi se plângea întotdeauna că n-are nicio carte editată în România. Îi ziceam că nici eu n-am. Dar cărţile mele au ajuns acolo. Volumul pe care l-am editat în 1992, apărut la noi în 20.000 de exemplare, se vindea la Piaţa Obor, dar cărţile mele nu au fost editate acolo... Mă bucur că au băieţii posibilitatea. Literatura română, sărmana, abia-abia începe să răzbată şi ea în Europa, acea scrisă în ţară, nu cea a emigranţilor, nu Cioran, Ionesco sau Eliade, care sunt demult cunoscuţi.

În 1979 aţi fost prima dată în România, în 1980 aţi fost într-o croazieră pe Mediterană. Aţi făcut concesii pentru a ieşi din ţarcul sovietic?

Nu. Era foarte complicat să ajungi într-o delegaţie de asta. Eu ceream de ani de zile, încă din timpul doctoratului, o vizită în România, că aveam interes de studiu. Călătoreau unii scriitori, dar puţini. M-a mirat cum de am ajuns în delegaţia pentru România. Ştii care a fost explicaţia? Aveam un reprezentant al Uniuni noastre la Moscova, Nicolae Romanenco. Graţie lui cred că am fost inclus într-o echipă de patru inşi. Era un fel de schimb de delegaţii, nu numai cu România, dar cu mai multe ţări. În grupul care a mers în România era un poet din Ucraina, fost combatant în al Doilea Război Mondial, un azer şi un ovreu original din Ismail, care în 1940 a fost transportat clandestin la Moscova. El era un fel de agent de legătură, cunoscător al realităţilor româneşti. Mi-a povestit pe tren cum a fost luat de la gazda lui şi pus să traducă declaraţia de abdicare a lui Carol al II-lea de la radio. Am avut o rută extraordinar de frumoasă la mănăstiri din nordul Moldovei. Am văzut Putna (!). Acolo exista un muzeu al lui Ştefan cel Mare, făcut în stil comunist, dar avea piese interesante. La muzeul ăsta am scris în condica de impresii ceva în latină. M-am ridicat să plec, ceilalţi se duseseră, dar banditul de evreu s-a uitat peste umăr şi a văzut ce am scris. „Ce, dumneata n-ai scrisul dumitale, de ce scrii româneşte?", îmi zice. M-am întors şi am scris dedesubt aceleaşi lucruri cu litere ruseşti. După aceea, în 1980, am vrut să vizitez America, dar mi-au făcut o călătorie pe Mediterană.

„Tatăi, tatăi, uite-un român!"

Ne spuneaţi acum câteva luni, când v-am vizitat la Mălăieşti, că aţi murit de trei ori. Aceste „decese" v-au influenţat procesul de creaţie?

Cred că da. Uneori şi eu îmi pun întrebarea asta. Când cineva vrea să ştie ce e cu vârsta asta a mea, le spun că pentru a trăi mai mult e musai să mori, atunci când se închide orizontul şi vezi că gata, s-a terminat, nu mai ai nimic, şi ca prin miracol te trezeşti şi trăieşti mai departe. Cine duce o viaţă liniştită, fără zdruncinări, nu evoluează. Asta nu depinde de om, depinde de Dumnezeu. Mai are el vreun plan cu tine. Cele trei decese sunt legate de dispariţia persoanelor mele dragi - mama, tata şi fiul. Întâi mama în 1965, apoi tata - în 1971, şi la urmă fiul, în ianuarie 1987. Au fost şocuri mari. Am avut şi şocuri mai mici, de altă natură, când am fost concediat în două rânduri, am rămas pe drumuri, cu familia împrăştiată, sau când mi s-a blocat cartea. Mulţumesc destinului, pentru că prin acestea hopuri omul renaşte, începe o viaţă nouă.

Aţi fost ataşat de părinţi?

De mama cel mai mult. Toată copilăria şi adolescenţa am fost sub tutela mamei. Tata era mereu plecat, mereu nu ştiu unde.

Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?

Mama a fost fiică de ţăran înstărit. N-a fost deportată deoarece era măritată. Dar tatăl şi fratele ei mai mic au fost duşi, în 1933, în Siberia, acolo au şi murit. Tatăl meu era dintr-o familie mare, mai sărăcuţă. A făcut şcoală, iar după armată a devenit contabil în cooperativa sătească. A lucrat toată viaţa contabil. Deci cum ar fi o familie mixtă, mama - roabă la colhoz, tatăl meu - un fel de mic funcţionar la cooperativă.

Şi tatăl dumneavoastră tot a fost condamnat?

Fiind om de viaţa căruia îi plăcea un pahar de vin, tata a avut o neplăcere. Se ducea la oraş şi încasa banii pentru funcţionarii cooperativei şi, într-o geantă, îi aducea acasă. Şi dacă satul era mare şi vinul bun, mai mergea pe la un prieten, pe la altul şi câte un pahar, câte un pahar, a ajuns într-o grădină şi l-a doborât somnul. Şi i-au furat banii. Mai-marii lui i-au făcut un control. În afară de banii ceia, s-au descoperit şi alte lipsuri. Atunci funcţiona o lege stalinistă drastică, pentru doi-trei ştiuleţi luaţi de pe lanul colhozului îţi dădeau cinci-şapte ani. Au fost condamnaţi în grup: preşedintele, contabilul şi încă un ajutor de contabil. Tata a fost condamnat la 20 de ani. Asta era în 1951. Am fost şi eu la proces.

Erau buneii şi părinţii dumneavoastră atât de periculoşi pentru societatea de atunci?

Bunelul de pe mamă, Andrei Ciocârlan, era gospodar, muncea zi şi noapte. Prin 1928-1929 a început procesul colectivizării. Pe cât am auzit de la mătuşile mele, că' mama nu prea voia să vorbească despre lucrurile astea dureroase, bunelul s-a dat şi el în colhoz. A lucrat acolo o lună-două, a văzut că gospodarii lucrează serios, dar golănimea a venit numai să bea, să fumeze şi să tragă chiulul. A ieşit din colhoz. Atunci l-au judecat pe un an de zile. Şi-a ispăşit pedeapsa în sovhozul „Frunze" de la Tiraspol. După ce a venit acasă, dar gospodarii de atunci nu erau proşti, a vândut grâul ascuns în gropile de pământ din gradină şi şi-a cumpărat alţi cai şi a pornit iar să gospodărească. Asta i-a înfuriat tare pe activişti. L-au arestat şi, în iarna lui '33, l-au deportat împreună cu familia.

Până în 1941, ce ştiaţi dumneavoastră, copilul de atunci, despre românii care erau peste Nistru? Acum este un cuvânt de batjocură acolo.

Nu ştiam mare lucru, n-aveam de unde să ştiu. A fost un caz când am mers cu tatăl meu la Tiraspol, care e chiar pe Nistru, era înainte de 1940, înainte de a fi cedată Basarabia. Ţin minte că mă uitam de pe malul cela spre malul ăsta. La un moment dat, văd o persoană care trece de la un tufar la altul, ţinea arma cu patul sus. I-am arătat tatălui, i-am zis: „Tatăi, tatăi, ia uite-un român!". El mi-a dat peste deget: „Nu arăta, c-amuş ne-or împuşca, ne-or aresta". Dar când a venit de-acuma administraţia română, a fost cu totul altceva.

Câte clase aţi făcut în perioada administraţiei româneşti? Ce vă aduceţi aminte?

Am făcut clasa a patra primară, prima şi a doua de liceu. Până în aprilie, când au venit ruşii, aproape trei ani am învăţat la şcoala românească. A fost foarte interesant. În 1990 am fost la tratament. Mi-am luat un reportofon şi am dictat memorii, 18 sau 19 casete. Aceste casete au stat ani la rând, după care eu am hotărât să le descifrez şi să le trec pe hârtie. Asta e dintre cărţile nepublicate. Nu ştiu dacă vor mai fi publicate vreodată, dacă mai interesează pe cineva... Acolo este totul, ceea ce ţin eu minte acum, dar mai mult ce nu ţin minte. Goethe zice că dacă vrei să-ţi scrii memoriile, trebuie să începi la 50 de ani, pe urmă memoria slăbeşte. Eu am început la 59. Sunt multe lucruri pe care le-am uitat.

Dar ce va amintiţi astăzi?

Când au venit românii ne-au întors pământul şi eu am lucrat la pământul bunelului meu. Odată, când mergeam cu al doilea bunel, cu căruţa, asta era în primăvara lui 1942, când să ajungem la şosea, vedem venind dinspre Dubăsari o limuzină decapotabilă. Bunelul Luca a oprit căruţa. Cei din maşină ne-au făcut semn. Bunelul s-a dus la ei, ceva l-au întrebat. Pe urmă a venit şi-mi spune, da cum de am ţinut eu minte, măi ce memorie, zice „ăsta a fost guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, şi m-o întrebat: „Cum trăiţi voi acuma, aicia, cu noi?". El i-a spus mulţumindu-i „iaca ne-aţi întors pământul, ne-aţi întors credinţa, ne-aţi întors obiceiurile". Iaca ăsta e adevărul.

Cine vă preda la şcoala românească?

Profesorul era mălăieştian, unul care terminase şcoala medie şi făcuse nişte cursuri. A trăit până nu demult. Se numea Vladimir Pelin. Mai târziu a activat în cinematografie. De câte ori ne întâlneam şi voiam să-i aduc aminte, nu voia să-şi amintească. Odată s-a scăpat cu vorba. În timpul administraţiei române, a mers, ca mulţi tineri transnistreni, la studii la Iaşi. Iar la un moment dat echipa asta de transnistreni a fost la Sinaia, la palatul regal. Şi-mi povestea despre întâlnirea cu regele Mihai. Dădeau mâna cu regele şi-şi spuneau numele. Zicea: „Când mi-a venit rândul mie şi mi-am spus numele Pelin, regele Mihai (care era tot de vârsta lor) a spus: «Pelin, ah, pelin amar pelin»". Legat de această familie vreau să-ţi povestesc o păţanie. Acest Pelin era verişor cu vecinul meu, Petrea Pelin. Fiul acestui vecin, prin tradiţie, dacă-i Pelin, a făcut tot posibilul să-şi trimită fata la studii în România. Diana a făcut Farmacie la Iaşi, iar după ce a terminat facultatea s-a căsătorit cu un tânăr din Tulcea şi au făcut nunta la Mălăieşti, acum nu ştiu câţi ani. Am fost invitat la nuntă. Acolo un sătean, care tot şi-a dat băiatul la studii la Sibiu, a cerut lăutarilor să cânte Hora Unirii. Şi la nunta Dianei s-a dansat Hora Unirii. Vezi ce fenomene se întâmplă?

Când a venit administraţia românească, a fost cu totul altceva. Ne-au întors pământurile, ne-au întors credinţa şi obiceiurile.

„«Noaptea a treia» mă reprezintă cel mai mult"

Aveţi un prototip pentru Isai din „Zbor frânt"? Şi dumneavoastră în timpul războiului aveaţi cam aceeaşi vârstă.

Absolut. Eu am trăit războiul, cunoşteam atmosfera. Dar sămânţa acestei cărţi este următoarea. Pe la începutul anilor '60, într-o toamnă ploioasă, vine o rudă îndepărtată de-a soţiei mele dintr-un sat de pe Nistru, din Parcani, de vizavi de Tighina. Şedeam la masă, cu picioarele pe chinga mesei, cu plăcintele în faţă, cu cofa cu vin. Printre multele vorbe, el povesteşte cum în '44, băietan fiind, a trecut Nistrul. Timp de cinci luni, din aprilie până în august, frontul s-a oprit pe Nistru. Subiectul m-a impresionat foarte mult, el a coincis cumva cu copilăria mea. La început, am scris o nuvelă de vreo 10-15 pagini. A fost ca un exerciţiu. A zăcut vreo trei-patru ani undeva. Personajul se numea Monică şi făcusem chiar o comandă la editura pentru copii să scriu această nuvelă, mai aveam şi altele. Doamna redactor, Nina Ischinji, o găgăuzoică de mare cultură, care a jucat un rol important în activitatea mea de început, mi-a spus: „Nu e bine Monică, nu e nume românesc". În 1963 m-am retras de la redacţia „Cultura". Am fost la armată, iar, când m-am întors, aveam intenţia să lucrez la o carte. În 1964 se îmbolnăveşte mama. Un an de zile de chin şi în 1965, pe 9 martie, se stinge din viaţă. A fost durere, căci eu ştiam că are cancer şi ei nu i-am spus. Pur şi simplu îmi sângera inima şi mă zbăteam de toţi pereţii. Şi Dumnezeu mi-a spus că trebuie să mă iau cu ceva şi mi-am adus aminte de acel subiect. Şi toată durerea, dar şi felul meu de a mă încadra în contextul basarabean, trecerea dintr-o parte în alta, dintr-o parte în alta, suspiciuni, acolo s-au reflectat. În trei luni l-am scris, ca într-o stare totală de transă.

Ne spuneaţi de cărţile nepublicate. Aveţi şi texte nefinalizate?

După „Zbor frânt" eram taman în apogeul forţelor mele creatoare. Romanul avusese ecou, era ceva proaspăt, ceva nou, deşi complicat ca stil. Am conceput alte două romane pe care însă nu le-am dus la sfârşit, din cauza că am avut probleme de inimă. Primul se numea „Moartea albinei". Era vorba de un recviem pentru mama mea, care a fost roaba lumii şi a murit ca o albină, din zbor s-a prăbuşit la 53 de ani. Cartea urma să aibă cinci nuvele, roman în nuvele, din care a rămas numai una, „Pădurea albastră". Pe urmă am pornit să scriu alt roman care se numea „Femeia cu buzele albe", o aventură de dragoste a unui tânăr cu o fată de o rară frumuseţe, dar mută. Şi acela a sucombat. În 1968 a apărut cartea lui Vieru „Numele tău". Pe urmă a venit declinul, a început să se strângă şurubul, să se refacă cenzura. Eu am început să lucrez la romanul „Noaptea a treia", care într-un fel era continuarea romanului „Zbor frânt", unde figurează două nopţi. Acolo descriam crepusculul care a venit peste noi.

Romanul „Noaptea a treia" a trebuit să aştepte 18 ani ca să poată fi publicat. Cui mulţumiţi astăzi că această lucrare a trebuit să stea atâta timp în sertar?

„Noaptea a treia", săraca, e o tragedie mare. Cartea asta încă n-a fost descoperită de cititor, rar cine a citit-o, dar şi mai rar cine a pătruns-o, pentru că e o carte infernală. În aceşti 18 ani din când în când reveneam la ea, citeam un pasaj şi mă cutremuram, nu puteam citi mai departe. Am avut mai multe tentative de a o rescrie, ca s-o fac lizibilă, pentru că asta mi se reproşa, că e ermetică. Sărmana carte era să moară şi ea, ca şi acelea două de mai înainte. M-am încrâncenat, am zis că dacă nu o duc nici pe asta la capăt, nu mă mai respect. Şi am ajuns în spital şi am continuat să scriu nopţile cu dureri de inimă şi am terminat-o. Când lucram, vedeam ce spun eu acolo şi am spus că lucrarea asta nu are sorţi de publicare.

Cine erau cenzorii atunci?

Mai întâi am prezentat-o la revista „Nistru", că' aşa era ritualul. O carte mai întâi trebuia să fie publicată în revistă, alt-fel nu mergea. S-a adunat colegiul de redacţie s-o discute. Bucov din tronul lui a spus: „Ce, asta-i carte? Eu am citit până la pagina 13 şi mai mult nu mă interesează". Şi i-a dat cuvântul lui Cosmescu, care era conformist când i se cerea. Şi Cosmescu a început să facă analiză şi mi-a găsit un păcat. Eu aveam acolo un personaj care se numea Moja. Acest Moja era ca şi duhul răului, care-l asista pe tatăl personajului şi-l ajuta în toate porcăriile lui. Şi Cosmescu mă acuză de antisemitism, pentru că Moja nu era altceva decât diminutivul lui Moise. Dar eu habar nu aveam de acest lucru, am pus un nume aiurea. Pe urmă eu l-am schimbat în Guja, l-am făcut rus. N-a fost publicat la „Nistru", dar am publicat fragmente în revista „Moldova", în „Cultura", pe urmă a ajuns şi la Comitetul pentru edituri. Acolo era şef de secţie Sergiu Nucă, nu ştiu cum a ajuns el acolo, cred că era securist. El i-a dat lui Haralambie Corbu să facă recenzie internă, care a făcut-o aşa cum i s-a cerut, să nu mai apară cartea. El şi cu Simion Ciubotaru de la Academie erau marii cenzori, nu cei care stăteau la Glavlit. Recenzia ceea din întâmplare s-a păstrat şi peste ani eu am găsit-o. Recunoştea acolo că e un experiment interesant, „dar toate sunt învălmăşite, nu se înţelege ce e cu epoca asta. E prea sumbră, e descrisă în culori negre. Istoria trebuie să fie optimistă". Când a venit restructurarea, editorii mi-au cerut manuscrisul. În 1987 a fost publicată în revistă şi în 1988 a apărut în volum.

La ce carte ţineţi cel mai mult?

Opera care mă reprezintă cel mai mult este „Noaptea a treia". Această carte va rezista, deşi nu va avea mulţi cititori. „Zbor frânt" are cititori, dar astălaltă este scrisă la cea mai înaltă tensiune.

Despre transnistreni se spune că s-au format pe unde au apucat. Unii îşi descopereau identitatea românească la Moscova, Sankt Petersburg sau în alte oraşe. Dumneavoastră unde v-aţi format?

Eu am particularităţile mele. Eu am avut parte de acei trei ani de şcoală românească. Asta, deşi nu în mod decisiv, pentru că atunci când 
s-au întors ruşii ne-au spălat bine creierii, dar a rămas în subconştient. Eram la vârsta lecturilor, când înghiţeam carte după carte. Ca identitate, cine sunt eu, asta a fost descoperit din lecturi şi din studiul istoric. Eu totdeauna m-am uitat la România peste Basarabia. Cu Basarabia am avut socotelile mele. Când am venit la studii, am început să mă manifest, basarabenii mă considerau un corp străin. Asta era un reflex, pentru că marile nenorociri ale regimului totalitar sovietic au fost aduse prin cadre transnistrene. Dar aceste cadre au fost oameni limitaţi, inculţi şi brutali. În loc vina să fie întoarsă împotriva regimului, a căzut pe transnistreni.

V-aţi făcut doctoratul pe Rebreanu. Când şi cum l-aţi descoperit pe Liviu Rebreanu?

După Universitate, m-au obligat ca transnistrean să fac doctorantura. Voiau să mă facă profesor la Bălţi. Am refuzat de două ori. Aveam o înţelegere la o redacţie să mă ia la ei la lucru. După mai multe presiuni, am cedat şi am rămas. Ideea cu Rebreanu a fost formulată de profesorul meu Vasile Coroban. Rebreanu era bine cotat de sistemul sovietic ca autorul „Răscoalei". Atunci l-am citit prima dată. Dar pentru doctorat am cunoscut toată literatura română, ceea ce nu ştiam şi n-am putut să aflu până atunci. Când am venit să mă manifest ca autor eu aveam pregătire solidă.

Unde găseaţi literatura românească, nu era interzisă?

În bibliotecile de la Moscova şi la Cernăuţi. Ceream în permanenţă vizite de studiu în România, dar mi-au dat la Cernăuţi. Acolo am descoperit o bibliotecă fantastică. În 1944 a fost dusă în Ardeal, dar ruşii au cerut-o înapoi. Cărţile au rămas împachetate, erau considerate cărţi burgheze şi erau interzise. O bibliotecară de acolo, care era o ovreică inteligentă, îmi dădea cărţi. Era perioada de destindere, murise Stalin. Dar să vezi ce s-a întâmplat. Îndrumătorul meu Coroban în 1957 a început să fie ostracizat, pentru că el aducea cărţi de la fondul secret şi le arăta studenţilor. Şi s-a pornit o mişcare între studenţii care vorbeau, scriau româneşte, spuneau că problema Basarabiei n-a fost rezolvată, cereau alfabetul latin. Au pus toate pe seama lui Coroban şi l-au expulzat de la Universitate. Şi gata, el nu mai era coordonatorul meu. Mi-au dat alt îndrumător, un agramat şi un profan.

Manuscrisul se află la muzeul din Iaşi

Manuscrisul romanului „Noaptea a treia", scris cu litere latine, se află la Muzeul Literaturii din Iaşi. „Am ţinut să stea acolo pentru că e mai sigur", a spus Vladimir Beşleagă. Scriitorul consideră Iaşiul „cel mai frumos oraş din România". A făcut donaţii şi la Muzeul Literaturii Române de la Chişinău. Aici sunt manuscrisele unor nuvele, dar şi cel a romanului „Zbor frânt".

„Adevăratele opere vin de la sine, nu le programezi"

„În creaţie, cunosc din experienţa mea, nu e neapărat să ai un concept de la început, să-ţi trasezi scheme, să-ţi alegi personaje, să faci situaţii, cum o să fie capitolul acesta, celălalt. Este ceva vag, confuz, dar când ai intrat de-acum se manifestă alte legi, ale creaţiei. La început parcă a fost un joc, care m-a prins în iureşul lui şi m-a dus, a apărut un subiect, au apărut personaje, au apărut situaţii. Când a început Cantemir „Istoria Ieroglifică" tot a fost un joc, el n-a ştiut la început ce-o să iasă. Şi anume dintr-aceste jocuri se nasc adevărate opere, care vin de le sine, nu le programezi tu că vrei să scrii o capodoperă. Dacă vine, că poate să nu vină, şi niciodată nu ştii".

„Dacă nu mă duc un timp la Mălăieşti, mă simt vinovat"

Ce viitor preziceţi moldovenilor de peste Nistru?

Viitorul e sumbru. Oamenii sunt împrăştiaţi prin lume, sunt în derivă totală, ca toate satele din Moldova. Migraţia nici nu poţi să o opreşti, nici s-o condamni. Dacă luăm în ansamblu, va depinde de cum se va comporta Europa şi America. Mai devreme sau mai târziu teritoriul ăsta o să fie iar cutremurat de cataclisme. Auzi ce am citit deunăzi. S-a trasat frontiera între Republica Moldova şi Ucraina, pe segmentul Transnistriei, iar pe stâlpii de frontieră nu s-a pus stema Moldovei, dar au fost lăsaţi albi. Nici în ţările africane, unde frontierele sunt drepte, nu cred să fie vreun stâlp alb.

Oamenii din satul dumneavoastră cum resimt schimbarea lui Smirnov cu Şevciuk?

Eu am cu ei relaţiile mele speciale. De la început, când a fost războiul (n.r. - din 1992), erau porniţi împotriva mea şi a chişinăuienilor. Aruncau cu pietre în casă, mă ameninţau că, dacă mai vin, o să mă omoare. Încetişor-încetişor şi-au dat seama că nu-i aşa. Că Smirnov şi compania au început să-şi facă afacerile lor. Şi-au dat seama că sunt păcăliţi şi şi-au schimbat atitudinea. Azi este un nucleu care îşi dă bine seama cum stau lucrurile. De multe ori am fost invitat la şcoală, la diferite manifestări, directoarea, care mi-e un fel de rudă, când îmi oferea cuvântul, spunea: „Numai fără politică, altfel ne-or aresta pe toţi". Sau fratele ei, care a fost primar, iar de câţiva ani este deputat în parlamentul lor. El zice că nu face politică, dar se ocupă de problemele sociale. Pe urmă mai este un om de afaceri care are un magazin şi o sală de nunţi. Am auzit că ar fi spus: „Cât am lucrat pentru statul ista, cu sacii aruncam buletine de vot ca să iasă referendumurile de «independenţă», dar acuma văd că-şi bat joc de mine". Deci sunt reacţii adecvate.

În luna mai am fost prima dată la Tiraspol. Mi s-a părut că este un oraş sumbru şi cu oameni muţi. Vă mai duceţi prin Tiraspol, cum îl vedeţi?

Rar de tot. Nu trec pe acolo. Înainte mai mergeam, aveam rude, acum au murit.

Mergeţi des la Mălăieşti?

Am o regulă: dacă nu merg cel mult două săptămâni, mă simt vinovat faţă de casă. Când ajung, parcă mi-ar spune ea, cu vocea mamei: „Hei, da' unde ai fost, măi băiete, atâta timp? Da' de ce n-ai venit? Nu-i frumos aşa". Şi eu mă simt vinovat şi-mi cer iertare. Uneori se întâmplă să nu merg şi câte o lună, dar în timpul cald merg des, căci am grija pământului, a casei.

Când ajung, parcă mi-ar spune ea, cu vocea mamei: «Hei, da' unde ai fost, măi băiete, atâta timp? Da' de ce n-ai venit? Nu-i frumos aşa».

Vladimir Beşleagă
Scriitor

Profil
Vârsta: 81 de ani;
Studii: Facultatea de Filologie (1955); studii doctorale, cu teza „Liviu Rebreanu, romancierul", care n-a fost susţinută, deoarece coordonatorul lui a fost dat afară din Universitate;
Premii şi ordine: Premiul de stat al RSSM (1978), titlul onorific Scriitor al Poporului (1991), Ordinul Republicii (1996).

A debutat în 1956 cu volumul pentru copii „Zbânţuilă". Romanul „Zbor frânt" (1966) este considerat unul dintre cele mai remarcabile în literatura română din Basarabia. A mai publicat romanele: „Viaţa şi moartea nefericitului Filimon..." (titlul iniţial era „Noaptea a treia", scris în 1970, dar publicat abia după căderea comunismului), „Acasă" (1976), „Ignat şi Ana" (1979), „Sânge pe zăpadă" (1985), „Cumplite vremi" (1990) etc.

citeste totul despre: