Teatrul de Vară, le lieu de mémoire

Igor Caşu

Marşul unioniştilor din 16 septembrie de la Chişinău este o ocazie să ne întrebăm asupra unor chestiuni mai vechi. Cum se construieşte identitatea naţională? Sau cât de înrădăcinată este românofobia în Republica Moldova?

Mai întâi, trebuie spus că impactul marşului din 16 septembrie nu poate fi măsurat doar cantitativ, adică după numărul participanţilor. Au fost cu siguranţă câteva mii, dar asta mai puţin contează. Chestiunea principală care se desprinde este că nu e nevoie de un lider carismatic pentru a organiza asemenea manifestaţii.

Acţiunea de duminică a fost organizată de entuziaşti, de un grup de tineri care nu fac parte - cel puţin explicit - dintr-un partid politic (Consiliul Unirii şi PNL au aderat ulterior la acest marş). Asta e o veste bună, pentru că e vorba de tineri care nu încearcă neapărat să capitalizeze pe seama a ceea ce fac. Marşul de la 16 septembrie este un eveniment şi din motivul că este primul de o asemenea amploare după ani de zile. Nu vreau să discut aici în ce măsură Unirea este sau nu realizabilă, în ce format etc. Mi se pare foarte important însă de punctat că prin acest marş a câştigat democraţia noastră, întrucât ani la rândul puterea anterioară, a PCRM, a interzis asemenea manifestaţii.

Acum oamenilor nu le mai este frică să iasă în stradă pentru a-şi manifesta convingerile şi nu se tem de consecinţe. Se simt protejaţi de Poliţie, nu intimidaţi şi persecutaţi. Ziua de duminică a fost, din acest punct de vedere, o ocazie de a constata profesionalismul Poliţiei noastre atunci când e condusă de oameni responsabili şi cu voinţă de a schimba imaginea acesteia.

Marşul e un prilej să constatăm pe cât de tolerantă e societatea noastră şi pe cât de înrădăcinată este românofobia. Am putut desprinde acest lucru din luările de atitudine ale unor lideri politici sau lideri de opinie. Nu e vorba aici de cei care şi-au exprimat rezerva în ce măsură e potrivit să se organizeze marşul anume pe 16 septembrie. Sau de cei care au spus că nu prin marşuri se rezolvă problema, ci prin muncă asiduă, de durată, prin iluminare culturală, educaţie etc. Mă refer aici la cei care au înfierat şi condamnat însăşi ideea organizării marşului din simplu motiv că „este antistatal", chiar „criminal", „moldovenii sunt o naţie aparte", „nu vrem cu românii", „să-şi caute ei de treabă", „nu ne vindem ţara" etc. Am putut astfel constata pe cât de europeni sunt unii care se declară de dimineaţă până seara că sunt ca atare. Or, cu riscul de a cădea în banalitate, este limpede că nu putem intra în Europa cu un mesaj antiromânesc, în sens de anti-România şi în sens de negare a identităţii noastre etnoculturale, a majorităţii populaţiei din Republica Moldova. Europa nu respectă asemenea popoare şi nici nu le acceptă în rândurile sale.

Marşul din 16 septembrie ne-a amintit că o comunitate naţională se forjează nu doar prin acţiuni intelectuale, ci şi prin ritualuri publice cum a fost acesta, de comemorare a 200 de ani de ocupaţia rusească a Basarabiei. Este şi o replică la declaraţia lui Putin adresată lui Filat în timpul vizitei recente de la Moscova, precum că statalitatea moldovenească s-ar fi născut acum două secole când Basarabia a fost „alipită" de Rusia. Rezoluţia adoptată la Teatrul de Vară - un loc cu o încărcătură simbolică deosebită dat fiind evenimentele anului 1989 - a fost cât se poate de explicită. Şi, cred, intenţia celor care au elaborat-o a fost să ceară mult, pentru a obţine măcar ceva. Limba română în viitoarea Constituţie a Republicii Moldova - e mult? Nu, e firesc şi realizabil. Armata rusă, afară din Transnistria - e extremism politic? Iarăşi, nu, e condiţia sine qua non, dacă vrem să recuperăm regiunea rebelă. PCRM - în afara legii! Aceasta e exagerat şi nu cred că se poate obţine. În acelaşi timp, este o atitudine exprimată de tineri - majoritatatea au fost tineri de până la 25-30 de ani - e o doleanţă, şi ea suprinde foarte reuşit ideea că ideologia unui asemenea partid, retrogradă, românofobă și antieruopeană, este o frână în calea noastră spre Uniunea Europeană. Dacă va reveni vreodată la putere, vom reveni iarăşi la atmosfera anilor 1988-1991, când va trebui s-o luăm din nou de la capăt, ca în mitul despre Sisif.