Statul a murit, dar Romania respiră

Nu demult un filosof german vroia să scrie pe toate gardurile ca ”Dumnezeu a murit!” În aceeaşi perioadă, un alt gânditor german definea statul în termeni moderni (monopolul violenţei fizice legitime, monopol fiscal etc.) Lucrurile au evoluat de la Dumnezeu la stat apoi la cetăţean. Ideea este că Dumnezeu nu a avut nici un rol în tragedia din Colectiv, ci doar statul! Cum statul a eşuat, cetăţeanul a ieşit la iveală.

Prea mulţi s-au grăbit să politizeze şi să ideologizeze tragedia de vineri seara. Nici nu se răciseră cadavrele şi unii infierau poporul să-l demită pe Oprea sau pe Ponta. La fel cei care apără Biserica Ortodoxă Română au sărit ca arşi să comenteze. Tragedia din Colectiv se pare că a mai atras şi alte tragedii, de data asta, de ordin sufletesc.

Sunt unii care spun şi cred că prin felul în care a decurs tragedia aceasta s-au mai mântuit nişte oameni şi doar cei cu subtilitate metafizică înţeleg acest lucru. Tuturor acestor posesori de largă umanitate le doresc să resimtă un cutremur de 7 grade pe scara Richter şi după vorbim şi despre mântuire, desigur, dacă mai este timp, căci timpul în mod evident nu are răbdare cu toată lumea. Din punct de vedere seismic, sper că m-am făcut bine înţeles!

Pe scurt, prin mijloacele sale (instituţii, norme, funcţionari care înţeleg de ce spaga nu este buna), statul şi-a demostrat încă o dată lipsa sa de autoritate, mai precis, faptul că nu există.   

Satan şi neamul său de idioţi

Tragedia din Colectiv a developat societatea românească şi resursele sale psihologice de empatie şi solidaritate. Nu uit că a relevat şi un neam de idioţi undeva pe acolo, printre cei care cred că aceşti tineri satanişti îşi merită soarta deoarece au provocat şi spurcat divinitatea într-o fosta fabrica din Bucuresti. Marşul de ieri la care au participat aproximativ 7.000 de persoane ne arată că există o Românie normală, empatică, care suferă, trăieşte şi la final nu renunţă la speranţă. Spre deosebire de gândirea unora ca Florin Iaru care vorbesc de mult timp despre zădărnicia suferinţei românilor deoarece aceasta nu este împărtăşită şi asumată de societate, în aceste zile am fost martorii oculari ai unei renaşteri. Păcat că avem nevoie de o tragedie ca să ne unim şi să constientizăm forţa noastră, a tinerilor în special, care s-au mobilizat pe Facebook, au donat sânge, au rămas cu mirosul de trup carbonizat şi au mai avut puterea si capacitatea să igonore mesajele unei generaţii bolnave de senectute sau senilitate care îl vedea pe Satan în toate şi peste tot !

“Băi, chiar suntem singuri în România. Ne lasă aştia să murim ca sobolanii!”

Dincolo de faptul că am văzut empatie şi solidaritate în România (pe stradă, prin magazine etc), ceea ce nu am mai văzut de mult timp, am auzit şi un adevăr crunt: “Băi, chiar suntem singuri in Romania. Ne lasă aştia să murim ca sobolanii!”. Stiu că pe unii poate nu-i mai mişcă aceste cuvinte, fapt ce demonstrează încrederea aproape de zero pe care o mai au în statul român, dar ele ascund un trist adevăr: suntem singuri în România chiar dacă ne place să credem sau să spunem că România nu este un “sat fără câini”. Tragedia a însurubat şi mai bine această idee în rândul tinerilor. Mai sunt nebuni care spun că tinerii din Colectiv erau niste anarhisti, drogaţi, narcomani, devoratori de promiscuitate continuă. Sincer vă spun, având în vedere aceste năsărâmbe trepanate, că dacă de mâine jumătate dintre tinerii români ar deveni aşa, nu ar fi o surpriză pentru nimeni, deoarece statul nu mai există. Cine mai susţine că există, fie îşi face PR sau face PR, ori are disonanţe cognitive în procesele sale de constiinţă. Eu nu pot să port dezbateri pe trupurile arse sau reci ale unor tineri ca mine, mai ales când văd disperarea părinţilor din ochi. “ Eu te-am făcut şi tot ei până la urmă te-au omorât ”. Cuvintele îşi pierd sensul, ne rezumăm la tăcere şi decenţă. În fond, aşa procedează un bun creştin.

Moartea scade profitul

În România avem legi şi reglementări privind securitatea. Dacă aceste reglementări ar fi fost respectate, atunci clubul cu pricina ar fi avut şase uşi de acces, instalaţie de ventilare, instalaţie anti-incendiu în tavan. Plus că ar fi trebuit să monteze un anumit tip de burete de antifonare - ignifugat si, evident, mai scump. Nu trebuie să uităm că majoritatea patronilor de cluburi din Bucureşti au intrat în criză deoarece se asteaptă la controale din ce în ce mai dure. Unii au şi închis prăvalia, motivând, bineînţeles, că fac asta din moralitate şi nu-şi mai pot asuma morţii. Problema este că unii dintre aceşti patroni sunt trişti din cauza morţilor din Colectiv. Odată cu această tragedie, oamenii care le vor călca incinta vor fi mai puţini şi asta la va afecta bussines-ul. Mă bucur că există o Românie empatică şi solidară, dar nu pot să nu mă sufoc de tristeţe când văd ce se întâmplă.

Mai jos textul emoţionant al unui tânăr poet din Focsani demonstrează că România este empatică şi solidară. Singurele graniţe sau diferenţe sunt cele pe care ni le creem singuri prin insensibilitatea noastră:

M-am trezit ca dintr-un vis. Am o senzaţie blestemată de deva-vu. Tind să cred ca am mai trait asta cândva. Mă linistesc. În câteva zeci de secunde totul va fi trecut. Am mai jucat în rolul ăsta nenorocit, am mai trecut trepidant printre aceiaşi actori aerieni şi sunt sigur voi putea adormi la loc. Am reuşit de fiecare dată să adorm şi să mă trezesc în zori, de ce nu aş reuşi şi acum? Aud urlete, văd ochi încruntaţi, mâini speriate, sunt pumni care mă lovesc, picioare ce mă calcă şi simt lacrimi fierbinţi cum îmi picură prin haine. Visez? Trăiesc? Adorm? Mor? Cine naiba mai ştie? Doare! Ustură! Frige! Incep să îmi aud propriul urlet. În mine e tăcere. Inima îşi spune ultima poveste. În clipa asta iadul pare un loc foarte rece. E ciudat! Mă gândesc la ce las în urmă. Din toate drumurile l-am ales pe cel mai prost. E pe cale să se sfârşească, mamă, şi în ce fel. Mamă, sărmană mamă, dacă nu m-ar chinui sentimentul morţii, aş veni să te strâng în braţe şi să-ţi spun ca-mi pare rău pentru momentul în care îţi va suna telefonul. Te vei trezi şi într-o singură clipă viaţa ta va fi la fel de moartă ca a mea. Ne vei duce crucea amândurora şi e o cruce extraordinar de grea. N-ai nici o vină, la naiba, nici eu nu o am! Sau poate că e o vină colectivă. O nepăsare care ucide în linişte, pe neaşteptate. Dar ce folos să realizez asta în ultima clipă şi ce rost ar mai avea să se gândească şi mama la asta. Săraca nu va şti că doliul ce-l va purta o viaţă va fi manifestul morţii mele şi a celor ce mă vor însoţi în pământ. Nu va fi doar un semn al durerii, ci va fi şi o ură mocnită împotriva celor care ucid prin propria lor tăcere! Of, mamă, ce o sa ii spui tatei? Îmi pare rău că din mandria lui va rămâne doar fum, umbră şi cenuşă. Îmi aduc aminte când îi spuneam că generaţia mea va face diferenţa, îi spuneam că suntem generaţie de sacrificiu. Dădea din cap, ofta şi îşi reamintea de lichelele comuniste care i-au distrus tinereţea. Habar nu avea ca tot ele îi vor fura şi viitorul,fericirea şi şansa de a fi bunic, heh, habar nu aveam nici eu…Copii mei mi-au trăit doar în suflet şi vor muri o dată cu mine! Acum! Mă ustură până şi sufletul în mine. Parcă au trecut secole de cand s-a dezlănţuit infernul asta blestemat. Mi-e frică de moarte, dar nu mai e timp să mă gândesc la ea. Sunt prea ocupat să o trăiesc. E coşmar? E realitate? Care mai e realitatea? Atât de teoretic mi-am trăit viaţa, atât de fade mi-au fost cuvintele şi atât de superficiale gândurile. Îmi vine să mor de oftică, dar ma doare prea tare acum. Nu asta voiam să las în urma mea. Doare enorm, mă doare carnea vie şi sângele îmi clocoteşte la propriu prin vene. Sunt jar pe dinauntru. Ce va ramane din mine şi câţi mă vor plânge? Mă vor plânge doar cei pe care nu aş fi vrut să-i fac niciodata să plângă. Ceilalţi mă vor uita. Vom adormi cu toţii, numai că unii dintre noi nu vom avea şansa să ne trezim în zori, iar cei care o vor face, vor forma o nouă tranşă de cadavre vii în aşteptarea unei noi scantei, unei nepasari, unei premeditari tacute, dătătoare de moarte. Doamne, cât mă ustură viaţa, atât cât a mai rămas din ea. Oare sunt viu, oare sunt mort? Cum se trăieşte moartea, cum se simte? Nu m-a învăţat nimeni niciodata cum se moare şi nu credeam ca voi invăţa asta alături de prietenii mei, oameni alături cu care acum 10 minute râdeam şi care, în clipa asta, urlă cu disperare. Le înteleg durerea. Comunicăm prin ţipete. Ştii? Când spuneam “prieteni până la moarte” nu credeam că va fi la propriu. Rămânem fum şi cenuşă. Cad lemne peste noi, pocnesc sticlele de alcool şi pute groaznic. Un fum gros, fierbinte şi amar îmi pârjoleşte plămânii. Sunt oameni care se încumetă să se întoarcă după noi. Se gândesc la noi mai mult ca la proprii lor părinţi. Oare nu cunosc sunetul sfâşietor al plânsului de mamă? Murim în braţe de eroi… Tacere! S-a sfarsit!Sursă:https://adimangu.wordpress.com/