Nu ar fi prima dată când tot felul de nechemaţi se înghesuie să scrie aiureli: avem exemplul din vechime al lui Simion Dascălul - „om cu multă neştiinţă şi minte puţină” după cum spunea Miron Costin – care a născocit basna cum că moldovenii ar fi fost urmaşii tâlharilor Romei, colonizaţi în Dacia. De la Simion Dascălul încoace, netrebnicii de acest soi s-au înmulţit peste măsură.
 
Citatul trunchiat sună cam aşa: în preajma Unirii Principatelor din 1859 un boier de la Iaşi ar fi spus cu mândrie rănită "Nu-mi spune mie «român». Român e ţăranul, eu sunt boier moldovan". Interpretările variază: de la consideraţia că acest citat constituie o dovadă clară că moldovenii n-au vrut să se unească cu valahii, până la certitudinea că ”românii” nici nu existau în secolul al XIX-lea, existau doar valahi, ardeleni şi moldoveni. Uneori, cu sfială, este amintită şi sursa citatului: Introducerea scrisă de Vasile Alecsandri la volumul ”Scrieri” al lui Constantin Negruzzi. Sunt sigur că Alecsandri i-ar fi luat la palme pe nătângii care azi îi deformează vorbele.
 
Pentru cei care se ostenesc să consulte sursa originală chestiunea se limpezeşte ca prin farmec. Textul lui Vasile Alecsandri cuprinde o polemică împotriva ”ciocoismului” ce putrezise spiritul boierimii din Moldova. În contextul prezentării ”ciocoismului” apare citatul atât de invocat aiurea în ziua de azi.
Politica ciocoismului consista în ferventa adorare a numelui împăratului rus, în vizite dese la consulatul rusesc, în ambiţia de a juca vistul sau preferanţul cu domnul consul, spre a câştiga nu banii, ci protecţia lui. Iar mica opoziţie compusă de câţiva competitori la tron, adresa în taină memorii la Petersburg sau jalbe la Poartă, cerând intervenţii străine.
Citatul complet de care se feresc ucenicii lui Simion Dascălul arată cam aşa: ”Românismul avea un înţeles insultător pentru tagma evghenistă, căci o apropia de clasa locuitorilor de la ţară: „Român e ţăranul, eu sunt boier moldovan“, declamau cu mândrie elevii lui Cuculi şi Chiriac.” ”Tagma evghenistă” erau ”ciocoii”, aceia dintre boierii Moldovei deveniţi instrumente ale Moscovei care voiau în continuare să rămână robii imperiului, cei care lustruiau clanţele consulului rus la Iaşi. Din text reiese destul de clar că ţăranii Moldovei din acea vreme erau consideraţi români. (Discuţia despre confuzia intenţionată şi rău voitoare dintre sensul etnic şi sensul social al cuvântului ”român” o las pentru altă ocazie).
 
Textul lui Alecsandri a fost scris în anul 1872: după aproape 30 de ani de modernizare a României autorul constata începuturile dificile ale acestui proces şi rolul jucat de literatură în dezvoltarea limbii române. Pe tot parcursul textului său Alecsandri scrie despre români şi românism în Moldova primei jumătăţi a veacului al XIX-lea, cei care se considerau ”moldoveni” nu erau altceva decât o minoritate agresivă, care se temea de pierderea privilegiilor şi voia să rămână pe mai departe sub tutela Rusiei imperiale. (De altfel Rusia avea să încerce de mai multe ori în veacul al XIX-lea ruperea unirii de sub Alexandru Ioan Cuza folosindu-se de cozile de topor recrutate dintre moldoveniştii vremii).
 
Nu-mi rămâne decât să constat perpetuarea situaţiei prezentate de Vasile Alecsandri: ca la 1840, şi în ziua de azi cei ce invocă moldovenismul precum boierii de la Iaşi de acum 200 de ani nu sunt altceva decât instrumentele Moscovei.