Reprezentanţii autorităţilor judiciare ale Federaţiei Ruse au făcut un schimb de prizonieri cu partea ucraineană, în oraşul Rostov pe Don. Pilotul militar Nadia Savcenko care fusese arestată, închisă în spatele gratiilor în ultimii doi ani şi judecată pentru participarea sa la omorul unor jurnalişti ruşi, a fost cedată părţii ucrainene în schimbul celor doi luptători ai trupelor spionajului militar (GRU), Aleksandr Aleksandrov şi Evghenii Erofeev, capturaţi de ucraineni.

Savcenko este unul dintre simbolurile luptei Ucrainei împotriva agresiunii Federaţiei Ruse. În iunie 2014, ea a fost capturată de membri ai batalionului ”Zaria”, al autoproclamatei ”republici populare Lugansk”, fiind apoi transferată într-o închisoare din Rusia şi acuzată de complicitate la uciderea a doi jurnalişti ruşi. Conform versiunii ucrainene şi declaraţiilor Nadiei Savcenko, moartea jurnaliştilor ruşi a avut loc după ce ea fusese deja capturată. Activitatea ei în acel moment se rezuma, conform propriilor ei declaraţii, la evacuarea răniţilor din apropierea aeroportului din Kramatorsk, în timpul luptelor dintre batalioanele ”Aidar” (pro-ucrainean) şi ”Zaria” (separatist).

Justiţia rusă a acuzat-o de crimă pe Savcenko pentru transmiterea coordonatelor jurnaliştilor ruşi artileriei batalionului ”Aidar”, în timpul misiunilor ei aeriene. În martie 2016, ea a fost condamnată la 22 de ani de puşcărie.

În anii 2014-2016, Nadia Savcenko s-a făcut cunoscută prin metodele de protest pe care le-a adoptat faţă de reţinerea, transportarea şi judecarea ei în Rusia. În primul rând, acestea au inclus mai multe perioade de grevă a foamei, ultima cauzată de refuzul de a i se oferi dreptul la ultimul cuvânt înainte de pronunţarea sentinţei în cadrul procesului pe care partea ucraineană îl consideră ilegal.

Apoi, este vorba despre candidatura ei la alegerile parlamentare din toamna anului 2014, în urma cărora devine deputat al poporului în Rada Centrală a Ucrainei din partea partidului ”Patria” (Batkivschina), al fostului prim-ministru Iulia Timoşenko. Calitatea de deputat ucrainean internaţionalizează cazul Savcenko şi atrage şi mai mult atenţia comunităţii internaţionale, în primul rând al instituţiilor Uniunii Europene dar şi al Consiliului Europei, care cer eliberarea ei. În cei aproape doi ani de când a fost arestată, Nadia Savcenko a transmis adesea mesaje foarte tranşante împotriva intervenţiei ruse în Ucraina dar şi unele îndreptate împotriva puterii de la Moscova. În cele din urmă, ei i s-a permis să-şi citească discursul care reprezenta ultima ei adresare din proces, şi în care ea declara că nu recunoaşte vreo vină, sentinţa sau instanţa de judecată şi că în cazul în care va fi găsită vinovată nu va face apel. În discursul lui Savcenko, Rusia este numită ”o ţară din lumea a treia cu un regim totalitar şi un dictator sărit de pe fix”, iar regimul lui Putin este ameninţat cu izbucnirea unei revoluţii (”Maidan”) în Rusia, dacă nu o va întoarce în Ucraina. Tot din discurs se poate trage concluzia că Savcenko îşi ia în serios noul rol de politician, după următoarele cuvinte: „

Din postura de politician nu voi întinde mâna Rusiei pe arena politică. Nu este foarte la îndemână să dai mâna celui care te-a ţinut în cătuşe, iar poporul tău l-a ţinut în lanţuri. Însă, luând fiecare  decizie mă voi gândi întotdeauna cum se va reflecta aceasta asupra poporului de rând, atât din Ucraina, cât şi din Rusia.”

Din punct de vedere politic, întoarcerea Nadiei Savcenko la Kiev este de natură să-i ridice popularitatea atât preşedintelui Petro Poroşenko, care s-a implicat intens în eliberarea ei călătorind cu avionul la Rostov, cât şi principalului partid parlamentar de opoziţie, „Patria”. Liderul acestuia, Iulia Timoşenko, a reuşit să apară în faţa camerelor pe aeroportul „Borispol” şi a numit-o pe Savcenko „un simbol al invincibilităţii Ucrainei”. Preşedintele Poroşenko a avut un discurs similar în cadrul ceremoniei de la reşedinţa prezidenţială, care s-a încheiat cu puţin timp în urmă. Numele „Nadia” înseamnă „speranţă” în ucraineană, iar preşedintele a prezentat foarte clar direcţia acestei „speranţe şi credinţe puternice”: întoarcerea teritoriilor necontrolate de Kiev sub autoritatea statului ucrainean. „Aşa cum am întors-o acasă pe Nadia Savcenko, ne vom întoarce Donbasul şi Crimeea”. Ceremonia de la reşedinţa preşedintelui a avut loc deoarece Savcenko a fost declarată „Erou al Ucrainei” la sfârşitul anului 2014, iar decorarea ei nu a putut avea loc până astăzi.

Eliberarea Nadiei Savcenko şi întoarcerea ei în Ucraina este un eveniment politic de importanţă maximă pentru statul ucrainean care se află încă în război nedeclarat cu Federaţia Rusă pentru controlul regiunilor sale de est şi potenţiala recuperare a peninsulei Crimeea. Pe de o parte, existenţa unui schimb de prizonieri oferă Kievului argumente în plus pentru convingerea comunităţii internaţionale că Rusia reprezintă o parte în războiul din estul Ucrainei. Pe de altă parte, revenirea Nadiei Savcenko la Kiev în calitate de deputat va consolida partidul „Patria”, însă efectele vor veni în timp, ca urmare a participării sale la şedinţele Parlamentului. Momentan, principalul câştigător de capital politic din eliberarea Nadiei Savcenko este preşedintele Petro Poroşenko şi partidul acestuia care susţine guvernul actual.

Ca o concluzie a evenimentului zilei de astăzi (miercuri, 25 mai - n.r.), trebuie spus că mobilizarea Ucrainei pentru eliberarea Nadiei Savcenko a fost exemplară în comparaţie cu unele situaţii similare care au mai avut loc în spaţiul ex-sovietic. De exemplu, arestarea în 1992 şi condamnarea în 1993 la moarte a lui Ilie Ilaşcu şi a celorlalţi trei membri a ceea ce s-a numit mai apoi „Grupul Ilaşcu”. Eliberarea lui Ilaşcu a avut loc abia în 2001, după ce acesta fusese deputat în două legislaturi ale parlamentului Republicii Moldova, şi după ce fusese ales senator al României în 2000. Eliberarea celorlalţi trei membri ai grupului Ilaşcu, Andrei Ivanţoc, Alexandru Leşco şi Tudor Petrov-Popa a avut loc în 2004 şi 2007.

În cazul ultimilor doi, motivul eliberării l-a constituit expirarea ”sentinţei” unui tribunal autoproclamat şi ilegal. Pentru eliberarea lui Ilaşcu, a fost nevoie de intentarea unui proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, împotriva Rusiei şi Republicii Moldova, câştigat, în cele din urmă, în 2004. Şi, nu în ultimul rând, a fost nevoie de implicarea României pentru a-şi elibera un cetăţean şi membru al parlamentului, deoarece Ilaşcu renunţase la cetăţenia Republicii Moldova. Comparaţia între cele două situaţii, după ziua de astăzi, trebuie să-i provoace ruşine oricărui demnitar al Republicii Moldova, mai ales celor din Ministerul de Externe şi cel al Apărării, atât din prezent cât şi din trecut.

Din păcate, asta nu se va întâmpla.