Lista lui Dughin şi ortodoxia românească (inclusiv din Basarabia)

Era inevitabil ca ”lista lui Dughin” să stârnească valuri. Este autentică această listă? Cui foloseşte? Plus multe alte întrebări au rămas deocamdată fără răspuns.

Un lucru este limpede: de la Moscova se încearcă o nouă conexiune cu spaţiul românesc. Cominterniştii educaţi pe vremea lui Stalin au fost înlăturaţi oarecum din viaţa publică românească pe timpul naţional-comunismului lui Ceauşescu, cei scăpaţi din această epurare s-au vopsit parţial în culori occidentale, timpul a trecut şi mulţi dintre ei au murit (nu fără a lăsa pui). Însă la Moscova s-au produs mai multe schimbări în ultimii 25 de ani. Cominternul de tip sovietic pare să-şi fie epuizat parţial posibilităţile. România este oarecum impermeabilă în prezent la mesajele Moscovei (nu total, dar nici nu este un burete gata să absoarbă ideologia servită dinspre est).

La Moscova România este privită în general prin lentilele deformate de la Chişinău. Orice mişcare a României în regiune este interpretată din punctul de vedere al problemei Basarabia/Republica Moldova (cu corolarul Transnistria). Cunoscătorii de limbă rusă din România sunt puţini şi de multe ori (paradoxal!) Rusia este văzută la Bucureşti prin aceleaşi lentile deformate (în alt sens de această dată) – tot de la Chişinău.

”Lista lui Dughin” este o astfel de încercare de a se realiza o conexiune între noua putere de la Moscova şi spaţiul românesc (de altfel acest lucru este spus destul de limpede încă din preambulul anexei citate). Pe scurt: nu este neapărat vorba de o listă a ”prietenilor Moscovei” de la Bucureşti, este mai degrabă o listă cu persoane pe care Dughin şi oamenii din anturajul lui îi consideră mai mult sau mai puţin ”abordabili”. Faptul că marea majoritate a românilor de pe această listă sunt susţinători ai ortodoxiei (cu câteva excepţii notabile) ne indică uşa pe care Dughin vrea să o deschidă în România.

Pentru cine a citit cel puţin o parte din articolele şi cărţile lui Dughin este clar că acesta intenţionează să folosească ortodoxia răsăriteană drept fundament pentru refacerea sferei de influenţă a imperialismului rusesc în estul Europei. Nu este prima dată când se întâmplă aşa ceva – în timpul domniilor fanariote, un colonel rus s-a deghizat în călugăr, s-a infiltrat în mănăsturea de la Curtea de Argeş şi l-a convins pe stareţ să pornească o rebeliune în Bucureşti chiar în ziua în care trupele ţarului îi atacau pe otomani. Însă ortodoxia de la 1700 nu este nicidecum ortodoxia din 2014.

Mai apare o confuzie majoră (oarecum întreţinută) în spaţiul public în ceea ce priveşte relaţia dintre ortodoxia românească şi spaţiul rusesc. Este vorba de identificarea semi-automată ”credincios ortodox = filorus”. Spaţiul ortodox rusesc pur şi simplu nu poate fi ignorat de Biserica Ortodoxă Română (alături de restul spaţiilor ortodoxe) - şi oricum, relaţiile dintre Patriarhia de la Bucureşti şi Patriarhia de la Moscova nu sunt cele mai bune (să ne amintim de episodul episcopiilor româneşti din Transnistria). Cultura medievală românească este una de esenţă bizantină, filtrată prin cultura slavonă de la sud de Dunăre. Aşa a fost istoria, nu mai poate fi schimbată. Însă românii au fost intermediarii culturii bizantine pentru ruşi în anumite momente (Alexandru Lăpuşneanu i-a furnizat ţarului Ivan cel Groaznic o traducere slavonă corectă a Nomocanonului lui Vlastares, pentru a aminti doar un exemplu). Cultura medievală slavonă a românilor (distilată în tradiţia bisericii ortodoxe după revoluţia secolului al XIX-lea) nu a venit din spaţiul rus – este o moştenire bizantină. Cum se va adapta această moştenire bizantină la secolul al XXI-lea vom vedea, însă asta nu înseamnă că trebuie abandonată doar pentru că seamănă cu spaţiul rus. Putem fi foarte bine ortodocşi în Uniunea Europeană câtă vreme mai sunt valabile criteriile de la Copenhaga.

”Lista lui Dughin” ne arată că ruşii bat la o uşă în România şi nimic mai mult.