INTERVIU Nicolae Botgros, conducătorul orchestrei Lăutarii: „Concurez mereu cu mine însumi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicolae Botgros, prim-dirijor al orchestrei Lăutarii
Nicolae Botgros, prim-dirijor al orchestrei Lăutarii

Pretențios din fire, maestrul a mărturisit într-un interviu pentru „Adevărul" că cere mult de la alții, dar în primul rând de la sine. Nicio piesă din repertoriul său nu sună de două ori la fel.

Adevărul: Ce mai faceţi, maestre Botgros?
Nicolae Botgros: O întrebare la ţanc, pentru că multă lume zice că am devenit nişte extratereştri în ultima vreme. Ne văd seara la televizor, a doua zi suntem la Soroca şi în aceeaşi zi, în concert la Arad. Cred că am ajuns deja la viteza calculatorului. Este o muncă enormă, frumoasă, care ne ţine în viaţă şi care nu ne lasă să îmbătrânim.

Faceţi săptămânal naveta la Bucureşti, la emisiunea „O dată în viaţă" de la TVR 1. Cum a început această colaborare?
Primele cărămizi ale proiectului le-am pus acum patru ani. La început, nici nu-mi dădeam seama despre ce e vorba. Astăzi, „O dată în viaţă" este mai mult decât o producţie muzicală şi are, în primul rând, menirea de a face caritate. În cele peste 100 de ediţii, emisiunea a ajutat mulţi oameni ajunşi pe patul de spital, care au rămas fără acoperiş ori sunt complet neajutoraţi. Recunosc, ne e foarte greu să mergem în fiecare săptămână în România, însă ne bucurăm că aducem folclorul în casa fiecărui român.

Majoritatea tinerilor visează să le cântaţi la nuntă. Cu ce-i ademeniţi?
Chiar acum două săptămâni am cântat la o nuntă aici, la Chişinău. Mi-a rămas în suflet acea sărbătoare, pentru că am avut o adevărată seară de creaţie. Lumea nu doar a ascultat vioara, ci a dansat toată seara. Secretul nu e atât de mare. Cum ai dat startul nunţii, trebuie să observi cum calcă piciorul omului, pentru că fiecare dintre noi dansează diferit şi trebuie să-i prinzi ritmul. Dacă-l nimereşti, omul povesteşte a doua zi tuturor: „Am fost la o nuntă şi ne-au cântat atât de bine!". Acesta este şiretlicul de care mulţi interpreţi de la noi nu ţin cont. Ei cântă piesele aşa cum le-au auzit la radio.

Cum vedeţi evoluţia muzicii populare de la noi?
Sunt pretenţios şi perfecţionist, doar din acest motiv am ajuns unde sunt, iar cei ca mine ştiu întotdeauna ce au de făcut. Eu am ştiut mereu ce înseamnă zone folclorice, zone de interferenţă, stiluri şi multe alte lucruri. Tineretul nostru însă e un pic derutat. Cântă frumos, are tehnică performantă, dar la unele capitole mai are încă mult de lucru.

V-a fost greu să dobândiţi imaginea pe care o aveţi astăzi?
N-a fost uşor. La noi există dintotdeauna invidia între oameni, inclusiv în rândul artiştilor. Vreau să cred că, din respect pentru lucrul pe care-l facem, nici măcar invidioşii nu ne pot purta ură, au ajuns să ne iubească şi ei. Eu am o trăsătură - întotdeauna concurez cu mine însumi. Ceea ce am făcut azi nu mai fac mâine. Aceeaşi piesă din repertoriul meu pe care o auziţi de 32 de ani nu va suna niciodată de două ori la fel.

Sunteţi admirat de mii de oameni. Dumneavoastră pe cine admiraţi?
Admir oamenii mărinimoşi, pe cei care fac un bine pe acest pământ. Îi admir şi pe cei care măcar încearcă să fie mai buni. Însă întotdeauna vreau mai mult. Nici de mine nu-s tare mulţumit... Şi muzica populară o admir, din cap până-n picioare.

Cred că singurul lucru pe care mai apucaţi să-l faceţi atunci când lăsaţi vioara din mână e să dormiţi...
Somnul este cel mai mare duşman al meu. Eu dorm câteva ore pe noapte, la ora patru dimineaţa sunt în picioare. Cred că mi se trage din copilărie, când mergeam cu tata la nunţi şi nu mai apucam să dorm.

Aveţi un nepoţel care vă calcă pe urme. Ce lecţii de viaţă i-aţi dat lui Cristi?
Îi dau lecţii în fiecare zi. Merg foarte des la cursurile lui şi am grijă să aibă cei şapte ani de-acasă, să se poarte frumos cu toată lumea. Sincer să fiu, Cristi ne-a depăşit în multe privinţe şi pe mine, şi pe taică-său, Cornel. Acum e abia clasa a şasea, îl las să facă muzică clasică, să înveţe tot ce trebuie să ştie un violonist adevărat. Suntem atât de mândri de el! Unde nu se duce, se întoarce numai cu premiile mari. Vreau să-l văd absolvind Conservatorul, să ajungă mult mai sus decât mine şi sunt sigur că o va face.

Ştiu că vă doriţi foarte mult o vioară pe care încă nu v-o puteţi cumpăra...

Da, este adevărat. Nu ştiu dacă mi se va împlini acest vis. Este vorba de o vioară Joseph Klotz care face minuni, în special, în muzica populară. Le-am zis băieţilor care vând instrumente muzicale că le dau cheile de la Mercedesul meu dacă îmi aduc o astfel de vioară.

În afară de vioară, la ce mai visaţi?
Eu nici la ceea ce am acum nu am visat vreodată. La începutul căsniciei, trăiam doar din bursa soţiei, de 35 de ruble. Dumnezeu mi-a dat însă acest har şi nu îndrăznesc să visez la altceva. Dacă aş putea să-mi mai doresc ceva, e ca fiul şi nepoţelul meu să aibă o viaţă cel puţin la fel de fericită ca a mea, să culeagă atâtea flori şi aplauze câte am adunat eu pe acest pământ. Şi să trăiască Lăutarii, pentru că am investit mulţi ani şi multă sănătate în acest colectiv.

Orchestra de muzică populară Lăutarii

„FIECARE SPECTACOL ESTE O REALIZARE"

Anul acesta, orchestra Lăutarii a împlinit 40 de ani de activitate. Care sunt cele mai mari realizări ale formaţiei?
Fiecare spectacol al nostru este o realizare. Ştiţi, se întâmplă ceva în ultima vreme, un fenomen pe care l-am observat recent la un festival, la Brăila. Nu cântam pentru prima dată acolo, însă lumea pur şi simplu a explodat după recitalul nostru. Cred că ne iubeşte mult. Peste o lună, acelaşi lucru s-a întâmplat la Galaţi, apoi la Botoşani, la Arad. Aceasta este cea mai importantă realizare a noastră, pe lângă spectacolele extraordinare pe care le-am organizat cu personalităţi ca Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, Ion Dolănescu, Maria Ciobanu. Acolo unde cântă Lăutarii, fie nuntă, fie înmormântare, lumea rămâne mulţumită. Asta a fost şi povaţa tatălui meu, atunci când am plecat de-acasă. Mi-a pus vioara în mână şi mi-a spus să slujesc lumea cu sfinţenie şi sinceritate, din suflet.

Toţi artiştii îşi doresc astăzi să se afirme individual. Cum le reuşeşte Lăutarilor să rămână un colectiv unit?
Este un prestigiu sa faci parte din Lăutarii. Eu niciodată nu i-am lăudat şi nu i-am scos în evidenţă, dar sunt nişte copii extraordinari, timizi şi educaţi. Nimeni nu pleacă de la noi, dimpotrivă, am ajuns deja să fim 30 de persoane. În orchestra Lăutarii trebuie să ai, în primul rând, cei şapte ani de-acasă.

Cum sunteţi în calitate de conducător?
Sunt şi sever, şi blajin. Sunt dur atunci când vreau să fac ceva şi nu-mi reuşeşte. Băieţii sunt tineri şi mereu au tendinţa să se lase pe tânjală, eu nu las însă niciodată pe mâine ce am de făcut azi. Dar chiar şi atunci când mă supăr, îmi trece repede. E suficient să ies afară şi mă calmez îndată. Nu pot ţine pică pe cineva, nu sunt duşmănos.

Republica Moldova



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite