EXCLUSIV Dan Dungaciu, despre unionism şi (geo)politică: un cocktail Molotov la frontiera României
0
Sondajul recent publicat de Magenta/FUMN şi dedicat cercetării în profunzime a relaţiei dintre atitudinile (geo)politice ale populaţiei din stânga Prutului şi atitudinea faţă de România (unionism) ne dă prilejul să trecem în revistă, cu calm, situaţia din Republica Moldova.
Evoluţiile de acolo nu sunt astăzi un subiect pe agenda publică sau politică de la Bucureşti, în ciuda unor gesturi ritualice şi care se petrec indiferent de culoarea sau opţiunile guvernării (vizite oficiale de 27 august - Ziua Independenţei R. Moldova - şi oferire de bani din bugetul României). Tăcerea este însă riscantă. Starea de spirit din stânga Prutului, cuplată cu evoluţii regionale tot mai tensionate, generate şi dinspre Est, dar şi dinspre Vest, riscă să pună în faţa Bucureştiului o agendă explozivă, fără precedent. Un veritabil cocktail Molotov, ale căror componente principale sunt: alegerile prezidenţiale directe, riscul transnistrizării republicii şi resurecţia unionismului.
Alegeri prezidenţiale în stânga Prutului
Reluarea la 30 octombrie 2016 a alegerilor prezidenţiale directe în Republica Moldova (transformate în parlamentare după 2000), este un eveniment în sine. Alegerea directă a preşedintelui - iar cei din dreapta Prutului o ştiu foarte bine - personalizează temele, disputele, mizele, le radicalizează, anulează griurile şi pune alegătorul în faţa unei opţiuni fără rest: ori/ori. La Chişinău, spaţiul în care politica nu este politică, ci geopolitică, lucrurile vor fi şi mai dramatice. Alegerea va ajunge să fie, ca de fiecare dată, între Est şi Vest, pentru unii personalizate de data aceasta mult mai pregnant: între Rusia şi România.
Sigur, se va spune că miza reală de la Chişinău nu este geopolitică şi nici nu trebuie să fie aşa - mizele reale sunt lupta împotriva corupţiei şi dezvoltarea Republicii Moldova. Afirmaţiile au o doză de adevăr - simplul fapt că nu e declanşată o anchetă penală in rem pentru furtul miliardului, care să anuleze arbitrariul politic al selectării/ignorării vinovaţilor, spune tot. Dar afirmaţiile nu sunt adevărate până la capăt - a induce ideea că poţi să faci o luptă reală împotriva corupţiei şi, implicit, dezvoltare, ignorând planul geopolitic Est/Vest e o enormă naivitate, dacă nu o teribilă greşeală. Recunoscută, de altfel, de unul dintre liderii potenţiali prezidenţiabili de la Chişinău, Andrei Năstase, care, cu o sinceritate dezarmantă şi care anulează, practic, sloganul tacit al Platformei DA („moldoveniste“) pe care o conduce - „prin noi înşine!” - solicită ca ancheta împotriva corupţiei să fie deschisă de… DNA-ul românesc! Quod erat demonstrandum.
Indiferent cât se vor strădui aşadar candidatul puterii (candidatul PD) şi principalii contracandidaţi ai opoziţiei, Maia Sandu (pentru care, în conformitate cu programul politic al partidului său, PAS, România pentru Republica Moldova este egala… Ucrainei!) sau Andrei Năstase să acrediteze ideea că nu geopolitica, ci politica internă trebuie să domine agenda dezbaterilor prezidenţiale, dificultăţile vor fi greu de surmontat. Şi nu doar pentru că în turul doi va ajunge un candidat eminamente geopolitic - socialistul Igor Dodon, cel coborât din poza cu Vladimir Putin să candideze la prezidenţiale -, ci şi pentru că alte două evoluţii interne şi externe le vor bloca demersurile: potenţiala transnistrizare a republicii şi resurecţia unionismului.
Joaca cu plăcuţele de înmatriculare naşte monştri
Recenta postare pe Facebook (12 august 2016) a ambasadorului UE la Chişinău, Pirkka Tapiola, ingenuă şi delicată ca un crin finlandez, sugerează Chişinăului să accepte plăcuţele de înmatriculare transnistrene. Mai concret, aluzia imaginii postate de ambasador era că un model valabil pentru forma plăcuţelor de înmatriculare transnistrene ar fi... insula Åland din Finlanda, unde infima bucată de pământ finlandez vorbitor de suedeză se bucură de ceea ce ar trebui să se bucure şi transnistrenii, inclusiv plăcuţe de înmatriculare personalizate. Joaca de-a comparaţiile care vizează Republica Moldova şi alte state din UE este riscantă - şi e surprinzător că reprezentantul Bruxellesului în Republica Moldova a deschis cutia Pandorei a comparaţiilor cu situaţii similare din UE, dar nu asta e miza în acest moment. Problema este că exemplul selectat de ambasadorul Pirkka Tapiola în postarea menţionată indică o sugestie (geo)politică periculoasă.
Suntem în momentul în care la Chişinău se exercită o presiune consistentă pentru a accepta în cadrul negocierilor „5+2“ în raport cu Transnistria măsuri considerate benigne - „paşii mici“ - de tipul: plăcuţe de înmatriculare transnistrene, recunoaşterea diplomelor emise de Universitatea „de Stat” din Tiraspol, prefix separat al regiunii etc.
Cum se ascunde diavolul în aceste detalii? Într-un singur fel. Implementarea treptată a statutului politic al regiuni prin măsuri care, aparent, nu intră la acest capitol: aşa-zişii „paşi mici“ nu sunt în realitate altceva decât cărămizi solide la fundamentarea statutului politic al regiunii în perspectiva soluţionării complete. Căci, dacă acum Chişinăul va accepta „paşii mici“, ce va mai avea de acceptat când se va ajunge la discutarea concretă a statutului politic? O regiune care are deja prefix propriu, numere de înmatriculare proprii, emite diplome etc., etc. are deja, prin aceste competenţe, un statut politic. Ceea ce va rezulta va fi o autonomie extinsă care va avea capacitatea să controleze, prin blocaj, politica externă şi de securitate a Republicii Moldova. Mai mult, prin vărsarea a circa 10% de voturi proruse în câmpul electoral al republicii reintegrate, vectorul occidental se va surpa definitiv.
Cine câştigă? De departe, Rusia, una dintre promotoarele reluării dialogului în formatul „5+2“. Moscova obţine prin transnistrizare/federalizare intrarea Chişinăului în captivitatea Rusiei şi, în a doua instanţă, obţine un precedent excelent în negocierile pe care Moscova le face, concomitent, pentru obţinerea unui statut politic pentru Donbasul separatist din Ucraina. Ambele, şi Donbasul şi Transnistria, se vor numi, probabil, „autonomii extinse“, dar în realitate vor fi formule federale în care întregul este controlat (geo)politic de parte. Acesta este planul Rusiei.
Nu e vorba însă doar de Rusia. Germania, în calitate de preşedinte în exerciţiu al OSCE, a vizitat la nivel de ministru de Externe Chişinăul şi Tiraspolul şi face şi ea presiuni în acest sens. S-a spus că interesul german faţă de chestiunea transnistreană ţine de preşedinţia OSCE şi unii stau cu ochii la ceas hotărâţi să reziste până îi trece sorocul Germaniei la conducerea OSCE. Nu e tocmai aşa. Pe vremea când cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Dimitri Medvedev semnau la Castelul de la Meseberg celebrul Memorandum (4-5 iunie 2010), Berlinul nu deţinea preşedinţia OSCE. Dar avea aceeaşi linie de mesaj şi atitudine faţă de Rusia, respectiv utilizarea Transnistriei ca test pentru Moscova şi obiectiv de conexiune strategică între UE şi Rusia (Memorandumul de la Meseberg conţinea şi „soluţionarea“ chestiunii transnistrene şi parteneriatul UE-Rusia pe securitate).
Trebuie să înţelegem că ceva radical s-a schimbat în regiune. Dacă în 2003, pe vremea respingerii Memorandumului Kozak la Chişinău, bătălia era între Est şi Vest, astăzi taberele nu mai sunt deloc atât de limpezi. Occidentul este fie dezabuzat, neinteresat de subiect sub povara provocărilor interne, fie dornic de compromisuri şi grăbit de a fixa odată o cortină pe Prut, fie şi una de catifea. Din această incertitudine strategică vine principala ameninţare pentru proiectul occidental al R. Moldova.
Unde este „lebăda neagră“ din acest scenariu? Partea rusă şi partea germană mizează probabil pe faptul că nevoia de credibilizare a liderilor politici de la Chişinău este suficient de mare pentru ca aceştia să cedeze, în schimbul validării patriotismului „moldovenesc“ şi al onorabilizării lor, la Est şi la Vest, pe acest dosar, acceptând nu doar „paşii mici“ dar şi schimbarea legislaţiei actuale privitoare la regiunea transnistreană (legea din 2005). Calcul este greşit. Chestiunea transnistreană este ignorată de populaţie şi poate fi manipulată de elite cu o singură condiţie: ca Transnistria să nu ia în posesie, formal, restul republicii. Dar dacă populaţia va simţi că i se pregăteşte transnistrizarea, se va deschide un canal de acţiune publică şi de protest care va redesena harta politică a republicii. Atunci ecuaţia (geo)politică a Chişinăului va avea doar variabile: 1. reintegrarea Transnistriei şi, ca o consecinţă, integrarea Republicii Moldova în Federaţia Rusă/Uniunea Vamală/Uniune Eurasiatică; şi 2. reunificarea cu România şi, ca o consecinţă, integrarea Republicii Moldova în UE. Tertium non datur.
Acestea vor fi alternativele care vor fi puse în faţa populaţiei dacă se apasă prea mult pedala transnistrizării. Si dacă mai apar sugestii subtile, precum o lovitură de ciomag, de genul celei sugerate de ambasadorul UE Pirkka Tapiola în postarea sa, o asemenea dezbatere publică am putea să auzim mai devreme decât credem sau sperăm, din moment ce securitatea şi politica externă sunt atribute prin excelenţă ale unui şef de stat ales în mod direct. Alegerile prezidenţiale din 20 octombrie sunt un spaţiu perfect pentru asemenea controverse… Căci atât federalizarea, cât şi reunificarea vor fi teme de campanie.
Unionismul potenţial, unionismul inimii, unionismul minţii, unionismul pasiv...
Şi ajungem la ultimul element al cocktailului Molotov pe care l-am invocat la început. Sondajul Magenta/FUMN, prima cercetare de acest gen din România, ne conturează o grilă de lectură inedită şi extrem de utilă în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 20 octombrie. Că suntem de acord sau nu cu evoluţiile din stânga Prutului, aşa cum sunt dezvăluite în sondaj, e complet irelevant. Cu realităţile nu te iei la harţă. Încerci să le înţelegi din timp.
Spicuim câteva elemente din cercetare.
Prima observaţie este că suntem în faţa unei crize fără precedent în stânga Prutului: 80% din populaţie crede că „direcţia este greşită”.
Nu criza în sine este problema; au mai fost multe crize din 1990 încoace. Problema de fond este că, pentru prima dată, populaţia din R. Moldova se confruntă cu criza soluţiilor la criză. După ce R. Moldova a experimentat, practic, totul - de la opt ani de regim comunist la opt ani de regim proeuropean -, nimic nu a confirmat aşteptările populaţiei, dezamăgirea e enormă, iar luminiţa de la capătul tunelului s-a stins şi ea, obosită să tot vadă fluturând - degeaba - steaguri şi idealuri integraţioniste. În contextul unei oboseli europene vădite şi a blocajului extinderii spre Est a UE, nu e de mirare că starea de spirit este cea care este.
De aici şi rezultatele obţinute la întrebările care ţin de o posibilă resuscitare a dosarului unionist. Căci, o bună parte a combustiei acestui proiect îşi are rădăcinile în conştiinţa tot mai evidentă a eşecului proiectului statal Republica Moldova şi a faptului că republica nu poate ieşi singură la liman. Până la urmă, România este ceea ce îi rămâne Republicii Moldova atunci când i se ia totul.
În primul rând, există o simpatie ridicată faţă de reunificarea germanilor din 3 octombrie 1990: 45% opinie pozitivă şi abia 5% negativă, în condiţiile în care 41% nu au cunoştinţă de eveniment.
Să mai cităm o întrebare: „Când se va face Unirea?“ Aici e egalitate perfectă: 43% cred că niciodată, 43% cred că se va face, fie şi în 20 de ani.
Din aceste întrebări, precum şi altele neinvocate aici, putem spune că există un bazin de circa 45% - 50% de cetăţeni care se raportează la orizontul unionist, nu resping unionismul, dar nu e clar conturat proiectul şi nici bine definit cronologic. Este o atitudine care, sociologic vorbind, nu poate trece neobservată. Definim această categorie unionism potenţial.
În ceea ce priveşte unirea Republicii Moldova cu România, cifrele sunt în creştere evidentă. 28% sunt de acord cu aşa ceva, aceştia constituind nucleul dur al unioniştilor sau ceea ce am putea numi, cu precauţiile de rigoare, căci nu putem şti cu certitudine raţiunile acestora, unionismul inimii. Li se alătură ceea ce am numit unionismul minţii, respectiv atitudinea pragmatică, care pune pe primul loc, poate, beneficiile sociale sau economice ale unui asemenea proces (burse, pensii, subvenţii agricole, salarii, lupta reală cu corupţia etc.). Cifrele din sondaj ne duc undeva peste 50% rată de acceptare a reunificării în condiţiile avantajelor sociale.
Cifra este, surprinzător, mai mare decât a celor care declară că doresc integrarea europeană! Putem spune, deci, că populaţia din stânga Prutului crede mai degrabă în integrarea în UE prin reunificare cu România, decât prin „Unirea”/întâlnirea celor două state în UE - vechiul şi prăfuitul slogan care începe să devină irelevant.
Extrem de semnificativă este şi atitudinea celor care nu vor Unirea.
Întrebaţi fiind cum ar reacţiona în cazul în care, totuşi, se întâmplă, doar 4% declară că sunt gata să protesteze violent (procentul este plauzibil să scadă semnificativ în cazul în care evenimentul se petrece în realitate!), iar 35% nu ar acţiona în nici un fel. În acest caz vorbim despre unionism pasiv, reprezentat de acel 35% din populaţia care nu este de acord cu Unirea, dar o acceptă fără să protesteze împotriva ei.
Surprinzătoare sunt rezultatele la întrebarea legată de oponenţii Unirii. Nu Rusia, cum ar crede simţul comun (de fapt cercetarea sociologică s-a inventat tocmai împotriva „judecăţilor“ simţului comun!). Doar 14% cred că principalul inamic este Rusia, majoritatea fiind de părere că populaţia (45%) şi partidele de acolo (30%) sunt principalele impedimente. Indiscutabil, populaţia Republicii Moldova este un sociolog mult mai fin decât o bună parte a analiştilor de pe ambele maluri ale Prutului. Miza este deci la populaţie şi la partide. Dacă cele din urmă sunt, în marea lor majoritate, greu de convins, e clar că populaţia are un potenţial serios. Şi spunem asta pentru că populaţia Republicii Moldova, cu rarisime excepţii, nu este şi nu a fost în niciun fel expusă la discuţii sau dezbateri despre chestiunea unionistă. În momentul în care tema va apărea pe agenda publică, pe ambele maluri ale Prutului, iar politicieni în funcţie îşi vor da adeziunea la proiect, procentele prounioniste vor creşte geometric (aşa cum s-a petrecut în 2005 când adeziunea proeuropeană a crescut exclusiv ca urmare a unui impuls de sus în jos: „revoluţia oranj“ din capul preşedintelui Voronin care a făcut din integrarea europeană principalul obiectiv politic al R. Moldova!)
Şi o ultimă remarcă legată de cea mai „politică“ întrebare din sondaj, asocierea partidelor/liderilor cu problematica unionistă.
Scorurile obţinute de PL şi, respectiv, liderul Mihai Ghimpu la această întrebare (peste 50% într-o întrebare deschisă, fără răspuns sugerat), comparată cu scorurile mici din sondajele politice, arată distanţa cu care PL s-a îndepărtat de electoratul său. Iar cifrele indică limpede că singura soluţie politică a PL este întoarcerea la electoratul său tradiţional, adică cel unionist. Indiferent ce explicaţii publice pot fi pentru decizia PL de a-şi cenzura discursul unionist, indiferent cât de des se invocă menţinerea coaliţiei europene şi necesitatea sacrificiului, PL este în faţa unor opţiuni majore. E vorba despre însăşi existenţa lui politică. Dacă PL devine doar o copie a unor partide pro-europene (dar nu unioniste) de la Chişinău, atunci moare şi altcineva îi va lua locul. Au mai fost în politica moldovenească două partide care au declarat că „s-au sacrificat” (în 2007 şi 2013) pentru a menţine o „coaliţie europeană” şi au fost scoase de pe scenă. Electoratul tradiţional al PL nu va fi niciodată mulţumit (doar) cu argumentul „coaliţiei pro-europene”, mai ales când vede limpede că Europa e tot mai departe...
O altă concluzie politică a acestui sondaj este că niciun partid din mainstream-ul politic de la Chişinău, cu excepţia PL şi a liderului său, Mihai Ghimpu, nu este asociat de public cu unionismul. Şi de aici următoarea situaţie: chiar dacă ştie că nu sunt lideri unionişti (a se vedea Fig. 8-9), electoratul unionist votează astăzi, în lipsă de alternativă, pentru Maia Sandu sau Andrei Năstase (inclusiv partidele lor). Acolo se duce azi votul unionist. Lipsa de debuşeu politic pentru electoratul unionist este elementul cel mai semnificativ de pe scena politică de la Chişinău şi partidul/candidatul care ar putea capta acest electorat ar putea deveni Game Changer-ul alegerilor prezidenţiale de la Chişinău.
Cine ridică mănuşa?
Înţelepciunea turmei de pisici
Sondajul Magenta/FUMN nu dă direcţii politice, dar scoate la iveală nişte tendinţe. Care, puse în context regional şi în cel al alegerilor prezidenţiale, pot avea potenţial electoral major. Pentru tabăra unionistă de la Chişinău va fi un prilej de a-şi discuta şi evalua expresiile politice. A crede însă că cineva va putea să o disciplineze sau să o facă să acţioneze la unison este o naivitate. E cam şi cum a-i încerca să disciplinezi o turmă de pisici. Şi asta nu se poate...
Însă nu e nefiresc să fie aşa: unionismul e teritoriul angajării, uneori fără rest, al emoţiilor adânci, al tinereţii şi al sângelui fierbinte, al ideii urgenţei şi al faptului că totul trebuie făcut acum şi aici, al lipsei de răbdare şi al sentimentului irepresibil de misiune istorică. Dar şi al orgoliilor masive, al vanităţilor de generaţie, al resentimentelor şi al idiosincraziilor private. Să nu aşteptăm, aşadar, unanimităţi certe... Poate, niţică înţelepciune.
Cadrul în care trebuie pusă chestiunea este următorul. Timpul pentru campania prezidenţială va fi extrem de scurt, circa o lună de zile. Principalele mijloace de comunicare, cu acoperire republicană, sunt la dispoziţia celor care vor avea proprii candidaţi şi nu se vor grăbi să le împărtăşească cu unioniştii. Dimpotrivă. Din acest motiv, un candidat unionist fără notorietate la nivel de republică e o pierdere de timp; fizic, nu poţi compensa această carenţă. Mai mult, nicio notorietate ne-asociată cu tema unionistă nu e o decizie înţeleaptă: durează şi e dificil, tehnic vorbind, să lipeşti o etichetă nouă pe un personaj, oricât de notoriu. În plus, nu e clar cum va reacţiona electoratul la asta şi dacă notorietatea „pozitivă” anterioară a personajului nu se va transforma în opusul ei, adică în respingere, după aplicarea noii etichete unioniste.
Nicio decizie legată de asumarea „candidatului unionist” nu va fi ideală şi niciuna nu va întruni unanimităţi. Dacă măcar acest lucru va fi înţeles de la început, cu calm şi fără aşteptări excesive, atunci această tabără va putea face un mare pas înainte.
Bucureştiul - spectatorul (oricum) angajat
Dacă, aşa cum sugerează cercetarea Magenta/FUMN, tema unionistă depăşeşte condiţia marginală şi irelevantă politic în care se găseşte azi şi ajunge în mainstream-ul politic de la Chişinău cu ocazia prezidenţialelor, Bucureştiul va avea o problemă enormă de gestionat. Indiferent cât va încerca să-şi recuze orice amestec şi interes, provocările vor fi enorme, iar evenimentele nu trebuie să îl surprindă nepregătit.
Cea mai proastă soluţie este raportarea la resurecţia potenţială a unionismului la Chişinău prin metoda deja consacrată: nu vrem să existe, deci nu există. Ceea ce nu văd şi nu aud nu mă doare. Închidem ochii, nu vorbim despre el şi... dispare. Sau, dacă nu dispare, îl condamnăm plenar şi ne disociem complet şi irepresibil.
În realitate, când ai sute de mii de cetăţeni peste Prut şi tendinţa de a ajunge la un milion, e mai greu să te disociezi de acel spaţiu. În al doilea rând, nu poţi să te superi şi să vituperezi împotriva unei realităţi sau a unei evidenţe. Nu poţi, adică, să te indignezi de faptul că plouă şi să condamni cu fermitate fenomenul. Dacă va exista o resurecţie unionistă peste Prut, atunci e ceva care se petrece: constaţi fenomenul şi apoi te raportezi la el. Dar nu poţi nici să îl negi, nici să speri că dacă nu vorbeşti despre el dispare de la sine.
România va trebui să abordeze chestiunea cu calm şi fără obsesia agendei ascunse. Am spus-o de nenumărate ori că cea mai bună soluţie pentru a nu fi acuzat că ai agendă ascunsă este să îţi asumi, cu inteligenţă şi realism, una. Să o exprimi public, competent şi, pe cât se poate, convingător pentru partenerii tăi. Nu vei convinge niciodată pe toată lumea: propaganda rusească va utiliza masiv resurecţia unionistă şi va transforma totul într-o „conspiraţie românească” agresivă şi imperialistă. De aici până la comparaţia cu Crimeea nu va fi decât un pas... Tocmai de aceea, dialogul cu partenerii europeni şi euroatlantici va trebui pregătit din timp. Pentru Bucureştiul oficial vor veni provocări serioase care trebuie asumate ca atare.
În ceea ce priveşte partidele politice din România, un singur lucru trebuie subliniat: dacă unionismul devine miză importantă în dezbaterea prezidenţială peste Prut, mai mult ca sigur că va interveni şi în campania politică parlamentară din România, care va urma curând după turul doi al prezidenţialelor de la Chişinău (undeva la mijlocului lui noiembrie). Partidele politice din România ar trebui să îşi pregătească de pe acum discursul şi atitudinea, pentru R. Moldova este eminamente o chestiune politică, nu tehnocrată.
Vom avea o toamnă fierbinte.
Se încarcă comentariile...
