EDITORIAL Suntem independenţi? De cine?

Din 2010 am revenit la sărbătorirea Zilei Independenţei pe 27 august şi Limba noastră cea română pe 31 august. Pe timpul comuniştilor, prima se transformase în ziua republicii, iar a doua - în Limba noastră, aşa cum se numea iniţial, din 1990 (pe urmă fiind redenumită „cea română").

PCRM-ul lui Voronin şi Tkaciuk (ideolog fiind la vremea aceea şi Stepaniuc), care atunci şi acum pozează în unicul partid „statalist", erau jenaţi de însăşi cuvântul „independenţă", pentru că era vorba de desprinderea de URSS, iar ei tot cochetau cu ideea refacerii într-o formă sau alta a acesteia. Sau, mai degrabă, spuneau ceea ce vroiau să audă electoratul lor. Până la urmă, se certaseră şi cu Estul, şi cu Vestul şi, nu mai puţin important, cu elitele intelectuale şi oamenii simpli care au ieşit în stradă. De aceea au pierdut în 2009.

De acum câţiva ani, deci, sărbătorim din nou Ziua Independenţei. Societatea noastră îşi recapătă încrederea în ziua de mâine. Aşa pare cel puţin din atmosfera sărbătorilor de la sfârşit de august. Unii nu sunt prea entuziasmaţi să se acorde atâta atenţie acestei zile, că nu suntem aşa de independenţi cum ni se pare. Mai multe canale de televiziune, ziare sau portaluri de ştiri au ridicat întrebarea, uneori în mod ironic şi sarcastic, pe cât de independenţi suntem. Dar e firesc să ne întrebăm, că avem libertate de expresie. Unii spun în exces chiar. Dar nu poate fi niciodată în exces, dacă cineva e obosit de atâtea ştiri sau comentarii politice, poate să citească o carte sau să privească un film bun.

Independenţa, prin urmare: o avem sau nu? În primul rând, faţă de cine? Am declarat-o în 1991 faţă de URSS, de Rusia în primul rând. Se vede însă cu ochiul liber că nu suntem independenţă de aceasta. Rusia deţine trupe militare pe teritoriul nostru şi asta va mai dura. Economia noastră este orientată pe jumătate spre Est, mai ales spre Rusia. Jumătate din munictorii noştri care lucrează în străinătate (nu sunt de acord cu termenul gastarbeiter, are un sens depreciativ şi e nedrept faţă de cei care ne ţin economia pe linie de plutire), sunt în Rusia, majoritatea la Moscova şi, mai ales în ultimii ani, la Soci (oraşul care va găzdui Olimpiada din 2014). Ruşii şi rusolingvii în majoritatea lor nu ne-au învăţat limba, inclusiv prezentatori TV sau lideri de opinie care pregetă însă a ne da lecţii despre ce înseamnă a fi un cetăţean bun în această ţară.

Suntem însă independenţi mai mult de România şi Occident, decât de Rusia. Din păcate, pentru că nu prea avem nevoie de asta. Adică oficial Republica Moldova vrea să devină parte a UE şi, mai timid se spune, chiar a NATO. Să ne integrăm deci, şi asta implică să renunţăm la o parte a suveranităţii noastre în favoarea unor structuri interguvernamentale sau supranaţionale. Îmi aduc aminte cum premierul Filat menţiona în cadrul vizitei cancelarului Merkel la Chişinău că Germania e model de urmat pentru Republica Moldova din perspectiva independenţei sale economice şi politice. Ironia este că nici o ţară nu mai este independentă cum era, să zicem, acum un secol, Germania inclusiv. Mai ales dacă vorbim de aspectul economic. Trăim într-o lume în care suveranitatea naţională este împărţită cu companiile transnaţionale, care adeseori au venituri comparabile sau mai mari decât a unor ţări dezvoltate. Şi asta e una din cauzele crizei economice actuale la nivel mondial: nu numai în Grecia, Italia sau Portugalia companii importante nu plătesc impozitele, ci şi în Statele Unite, de exemplu. Mai exact, companiile transnaţionale comit evaziuni fiscale prin off-shore-uri. Mi-a confirmat recent această realitate un profesor de economie de la prestigiosul Monterey Institute of International Studies din SUA.

Prin urmare, la 21 de ani de la Declaraţia de independenţă, nu suntem atât de independenţi pe cât ne-am dori faţă de fosta metropolă, dar nici suficient de dependenţi, în sensul bun al cuvântului (la nivel de integrare în lumea civilizată), de Occident.