Sunt şase publicaţii: „Contrafort“, „Sud-Est cultural“, „Semn“, „Destin Românesc“, „Clipa“, „Limba Română“. Unele dintre acestea au fost sprijinite, încă de la înfiinţarea lor, de Fundaţia Culturală Română condusă de Augustin Buzura (devenită ulterior ICR) – e vorba de „Contrafort“ şi „Semn“ – şi au fost susţinute şi sub mandatul lui Horia-Roman Patapievici.

Vă puteţi imagina o viaţă literară fără presă culturală?

În Republica Moldova acest fenomen este o realitate. De jumătate de an nu mai găseşti în chioşcuri şi în librării reviste de cultură, cu excepţia săptămînalului „Literatura şi Arta“, de orientare protocronistă, iar zgârcitele rubrici de cultură din presa cotidiană de limbă română (nici ea prea multă) nu au cum să cuprindă acest domeniu în toată complexitatea lui. Nu se mai publică proză, poezie, eseuri critice, cronici de carte, teatru, cinema şi arte plastice, dezbateri pe teme de actualitate, interviuri cu personalităţi din ţară şi străinătate, traduceri, suplimente tematice dedicate unor ţări străine, politici culturale, studii europene, articole de promovare a limbii şi istoriei naţionale...

De o jumătate de an, scriitorii basarabeni nu au, acasă la ei, un spaţiu de afirmare, iar cititorul dintre Prut şi Nistru – un public numeros, în jur de trei milioane de etnici români – este privat de informaţii şi analize privind creaţia autorilor din Republica Moldova, de ştiri şi comentarii despre viaţa culturală din România şi din Occident. Un singur exemplu: Festivalul Internaţional de Film Documentar CRONOGRAF, desfăşurat la Chişinău la sfârşitul lunii mai 2013 şi ajuns la ediţia a XI-a, nu a beneficiat de o reflectare profesionistă în presa culturală. Pentru că această presă nu există. Desigur, există blogurile şi reţelele de socializare, dar, ca să parafrazăm un clasic: pot face blogurile şi Facebook-ul o cultură? Nu cred. În orice caz, nu încă.

E greu de spus cum s-a ajuns în această situaţie. Aparent, finanţarea revistelor basarabene trebuia să confirme declarata „amprentă naţională“ a noii conduceri a ICR. Chiar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României, nr. 27 din 13 iunie 2012, prin care instituţia a fost transferată de sub autoritatea Preşedinţiei în subordinea Senatului, pune accentul pe intensificarea legăturilor cu diaspora. Iar strategia ICR, pusă pe site-ul instituţiei, menţiona expres continuarea programului de susţinere a publicaţiilor româneşti din teritoriile adiacente: Republica Moldova, Ucraina, Serbia. Însă bunele intenţii nu s-au confirmat pe terenul faptelor.

Am avut reţineri în toată această perioadă să criticăm politicile ICR-ului condus de Andrei Marga, să comentăm public deciziile sale, deşi au fost destule prilejuri. N-au lipsit nici presiunile celor care voiau să ne radicalizăm. Când eşti total dependent de sprijinul pe care ţi-l acordă o instituţie, când ai în spate nişte redactori şi alţi angajaţi ale căror salarii depind de această finanţare (în cazul unora dintre ei este singura sursă de existenţă!), când în „republica“ ta autorităţile Statului nu manifestă niciun interes pentru susţinerea presei culturale (în mandatul actualei puteri „democratice“ şi „pro-europene“ de la Chişinău crizele politice s-au ţinut lanţ, iar nişte alegeri anticipate îi pot readuce la guvernare pe comunişti), când a căuta alternative de finanţare în spaţiul privat înseamnă a te umili pe la diferiţi „oligarhi“ şi afacerişti cu reputaţie dubioasă – mulţi dintre ei rusofoni, neavând niciun interes să susţină cultura de expresie românească, ba chiar afişând o duşmănie violentă faţă de sintagma „român“ şi „limba română“ –, deci, când întruneşti toate aceste condiţii, vei avea reţineri explicabile faţă de ideea de a critica administraţia unei instituţii a Statului român de la care mai speri să vină susţinerea promisă.

Atitudinea ponderată a celor şase reviste basarabene s-a întemeiat chiar pe această premisă: ICR este o structură a Statului român, numirile şi demiterile în cadrul ei sunt prerogativa guvernării votate de cetăţeni, cei care plătesc impozite pentru a exporta cultura română în lume şi a ne sprijini şi pe noi, românii din afara graniţelor, dincolo de simpatiile sau antipatiile noastre private faţă de persoanele propulsate în fruntea acestor instituţii.

Am aşteptat cu pacienţă şi înţelegere clarificările legate de sprijinirea revistelor noastre în 2013, mai ales că administraţia Marga nu ne-a spus că suspendă finanţarea, ci ne-a tratat cu amânări şi promisiuni. După o lungă perioadă de noncomunicare, în care am cunoscut „plăcerea“ de a trimite mesaje în neant şi de a da telefoane care să sune, exasperant, în gol, la sfârşitul lunii martie a.c., Andrei Marga, descins în Republica Moldova cu ocazia instalării în funcţie a noii conduceri ICR Chişinău „Mihai Eminescu“, a făcut câteva declaraţii încurajatoare: „Vom continua sprijinirea revistelor basarabene, programul chiar se va extinde!“.

Promisiuni fără urmări

Şi programul „s-a extins“ până la… extincţie. Sin¬gura consecinţă a declaraţiilor dlui Andrei Marga, care trebuiau să potolească interesul presei şi angoasele oamenilor de cultură basarabeni, a fost o întâlnire la Chişinău, două săptămîni mai târziu, a redactorilor de la cele şase publicaţii cu noul şef al Direcţiei Generale Români de Pretutindeni (DGRP) din cadrul ICR, domnul Andrei Ciubuc. Am aflat din nou despre gravele probleme financiare ale instituţiei, cauzate de reducerile bugetare de anul trecut şi de cheltuielile exorbitante pentru Salonul de Carte de la Paris, care „înghiţise“ tocmai 800.000 de euro, văduvind, între altele, şi programele destinate Republicii Moldova (deşi, considerăm noi, revistele de la Chişinău şi Salonul de Carte de la Paris n-ar trebui să interfereze la nivel financiar).

În ciuda acestor „obstacole obiective“, ne-a spus oficialul de la ICR, dorinţa de a sprijini revistele din Basarabia este la fel de puternică, speranţa instituţiei fiind proxima rectificare bugetară. Am încercat să pregătim terenul unei decizii favorabile în acest sens, expediind memorii la Senat şi la Preşedinţie, pentru a semnala situaţia dezastruoasă a publicaţiilor de cultură basarabene. Singurul ecou al acestor demersuri ne-a parvenit din partea instituţiei prezidenţiale, care ne-a informat că Memoriul nostru a fost retrimis preşedintelui ICR, astfel încât cercul s-a închis.

Acum, când mandatul domnului Andrei Marga la ICR a luat sfârşit, dorim să atragem atenţia viitoarei conduceri a Institutului Cultural Român să nu neglijeze revistele din Basarabia, să găsească soluţii pentru reluarea apariţiei lor. Sunt publicaţii care şi-au câştigat un bun renume în peisajul revuistic românesc. Au lansat autori talentaţi, au întreţinut un climat cultural românesc în Republica Moldova, un spirit de emulaţie şi de competiţie liberă a valorilor, au promovat ideea de sincronizare cu literatura română contemporană, au creat strânse legături cu confraţii şi cu publicul cititor de pe cele două maluri ale Prutului.

Noua elită intelectuală basarabeană, dedicată idealului european şi celui românesc, s-a afirmat graţie sprijinului acordat de către Statul român. Contribuţia revistelor de cultură basarabene la formarea şi maturizarea acestei generaţii a fost considerabilă.

Un proiect cultural este valoros prin continuitatea lui. Ar fi păcat ca acest proiect, început cu aproape două decenii în urmă, să se întrerupă acum.

Articol preluat din revista „Observatorul Cultural“