(D)emisia domnului D.

Există persoane despre care ai impresia că trăiesc în stratosferă şi care se comportă ca şi cum nu ar fi cu picioarele pe pământ. Aceste specimene îşi atribuie aere de superioritate, se cred infailibili şi intangibili. În zilele noastre, urcuşul lor pe scara ierarhică este pe cât de firesc, pe atât de grotesc, iar coborâşul se planifică din timp şi se atenuează.

Domnul D. face parte dintr-o castă privilegiată. În pofida începutului promiţător, asigurat de absolvirea unei universităţi respectabile, diletantismul şi lipsa sa de experienţă, însoţită de o aroganţă debordantă, şi-a spus într-un final cuvântul. Astfel, din punct de vedere politic, personajul în cauză s-a născut speranţă şi a murit decepţie.

Ieşirea sa programată şi formală din sistem nu-i pot justifica ieşirile publice din ultima perioadă. Şi nu este vorba doar despre o anumită incapacitate de comunicare, din moment ce însăşi atitudinea îi este una sfidătoare. A le reproşa moldovenilor că îşi ţin economiile în saltea, a comenta cu nonşalanţă disponibilizarea celor peste 3000 de angajaţi ai băncilor devalizate şi a utiliza tocmai 2 maşini de serviciu, inclusiv pe timp de criză, reprezintă dovada unei nesimţiri crase. O asemenea abordare descalifică însăşi funcţia pe care (încă) o deţine individul şi complică atât raporturile instituţionale, cât şi relaţia dintre cetăţeni şi stat. Nu ştiu la ce s-o fi aşteptat domnul D. în rarele ocazii când a ieşit la rampă, în special la ultima sa apariţie televizată, dar impertinenţa nu poate genera indulgenţă. Încercarea de auto-exonerare, clamarea tardivă a insuficienţei mecanismelor legale de intervenţie şi urmărirea pasivă a transferării milioanelor în conturi off-shore denotă o imensă iresponsabilitate, dacă nu chiar complicitate.

Este deopotrivă impardonabil şi reprobabil să te crezi mare, dar să declari că eşti mic şi n-ai putut face nimic. Eminescu spunea că deciziile greşite ale politicienilor sunt crime, fiindcă de ele depinde soarta unui popor întreg. Or, în cazul dat, protagonistul nostru s-a comportat ca un politruc ordinar, care nu are habar de domeniul pe care l-a gestionat şi căruia nu i-a păsat de consecinţele nefaste asupra mediului de afaceri, de sărăcirea tot mai evidentă a populaţiei sau de imaginea extrem de şifonată a instituţiei pe care a condus-o. Acest tip de nihilism şi teribilism administrativ nu trebuia tolerat. Imaginaţi-vă o societate dominată de asemenea indivizi: gunoierii s-ar preface că nu observă tomberoanele pline, şoferii nu ar mai atrage atenţia la defecţiunile tehnice ale vehiculelor sau la regulile de circulaţie, medicii nu ar mai consulta şi trata pacienţii, pompierii nu ar interveni la stingerea incendiilor ş.a.m.d.

Aluziile domnului D., precum că ar fi fost supus unei campanii mediatice de discreditare, sunt aiureli supte din deget. Dacă şi-ar fi îndeplinit obligaţiunile şi nu ar fi ezitat să se expună tranşant în privinţa problemelor cu care s-a confruntat, se transforma într-un erou al luptei contra sistemului, nu un dezertor. Poate că dânsul într-adevăr a avut intenţii nobile, dar unii îl percep doar ca un client fidel al hotelului „Nobil”. Iar gura lumii, se ştie, nu o astupi cu nimic.

În fond, demisia domnului D. nu mai contează nici cât emisia monetară din primăvara acestui an. Creditele acordate sub garanţia statului vor deveni datorie publică, banii nu vor fi recuperaţi, iar noi vom rămâne în continuare nişte argaţi pe moşia domnilor P. şi F. Doar reUnirea ne mai poate salva, dar ce să-i faci când feciorul rebel nu-şi mai recunoaşte mama?

Şi ca să închei pe o notă pozitivă: domnul D. s-a comportat ca un unionist, care nu-şi doreşte să fie un simplu guvernator de bancă, ci ditamai guvernatorul Basarabiei...