Actorul Victor Voinicescu-Soţchi a revenit în Moldova: „Străinătatea şi singurătatea sunt teribile, fraţilor“

Unul dintre cei mai cunoscuţi actori moldoveni de teatru şi cinema din perioada sovietică, Victor Voinicescu-Soţchi, a revenit din Franţa pentru a-şi întâlni colegii de scenă din Moldova, după aproape 30 de ani de despărţire.

A fost Romeo, Don Juan, Harap Alb şi prinţul Iusupov pe scena teatrală. A întruchipat eroi chipeşi în „Poienele roşii“, „Lăutarii“, „Această clipă“ şi în alte zeci de pelicule. La 68 de ani rămâne un bărbat fermecător. Cu pantofii lustruiţi, cămaşa descheiată la guler şi fularul aruncat într-o doară după gât aduce a Alain Delon. Trece cu uşurinţă de la o limbă la alta, deşi uneori graseiază vorbind în română. Îşi întâmpină prietenii la Casa Actorului.

„N-am venit aici nici să mă laud, nici să mă plâng, doar să vă văd după 30 de ani de despărţire. Timpul e o maşină pornită, care zdrobeşte oase, mai ales în profesia noastră. Viaţa însă e frumoasă, iar aceste clipe de reîntâlnire sunt o minune“, le spune aşezat comod pe marginea scenei.

„Dacă cinematografia şi teatrul moldav nu mi-au simţit lipsa, mie cu siguranţă mi-au lipsit“ - Victor Voinicescu-Soţchi

Le povesteşte cum a luat viaţa de la capăt în 1985, când a emigrat la Paris: „Exilul, străinătatea, singurătatea sunt teribile, fraţilor. Venind la 40 de ani în Franţa, o ţară care m-a chemat mereu, am luat-o nu de la zero, dar de la minus. Am lucrat în construcţii, în baruri şi restaurante, într-o societate de import-export. În paralel, învăţam franceza şi peste un timp m-am întors în teatru, unde mi-a fost şi mai greu, pentru că actoria cere nu doar dăruire de sine, ci şi un bagaj enorm“.

A jucat în Théâtre du Lucernaire („un teatru experimental din centrul Parisului, care semăna cu «Luceafărul» de altădată“), a ajuns la Festivalul de la Avignon şi a avut chiar un turneu în Rusia. Au urmat câteva roluri în filme franceze, unde a interpretat ba un profesor rus, ba un criminal albanez. „S-a terminat cu Don Juan“, mărturiseşte zâmbind. „Toţi actorii cu vârsta trec la roluri de compoziţie, de caracter, foarte interesante, de altfel“. 

Accentul de-acasă l-a „ferit“ de roluri mari. „Sper să ajung la un moment când francezii n-o să-şi dea seama că nu sunt de-al lor. Umbra asta din altă parte se simte. Cât de mult nu m-aş screme, n-aş putea, de exemplu, să joc Molière pe scena Teatrului de Comedie Franceză. E ca şi cum un negru sau un japonez ar juca Eminescu“, explică actorul.

Pe aripile poeziei

Cunoştinţele de română, rusă şi franceză i-au prins, totuşi, bine. A făcut traduceri şi a publicat patru culegeri de versuri scrise direct în cele trei limbi. Face rime încă din adolescenţă. „Iarna la Bălţi zăpada ajungea până la geamuri. Mama ne citea din Eminescu. Era o poveste, un vis, zburam pe aripile poezii. La 17 ani mi s-au deschis acele aripi“, îşi aminteşte poetul. Scrie şi proză, acum are în manuscris un roman intitulat „Trei secunde înainte de moarte“.  

Ţine legătura cu diaspora noastră din Franţa, este invitat la diverse evenimente. „Sunt foarte multe asociaţii, cresc ca ciupercile. La manifestaţii vin toţi cu borşul lor, cu fasola lor şi încep să se bată care e mai de care. Le zic: «Faceţi o treabă comună, duceţi cultura Moldovei în lume, uniţi-vă!»“, povesteşte artistul. „Când merg pe stradă, imediat pot să vă spun: ăsta vine din Est. Niciodată nu am greşit. Şi nu e intuiţia mea, ci ceva în îmbrăcăminte, în mers, în privire, se deosebeşte în toate. Ca şi aici, un italian sau un francez îl depistezi cu uşurinţă“, adaugă el.

„Ne-a fost dor de el“

A regăsit Chişinăul schimbat. Nu neapărat spre bine. „Mă miră şi mă doare faptul că aceste clădiri minunate din secolul XIX sunt lăsate să se prăbuşească. Asta este bogăţia noastră, pe care străinii ar trebui să vină să le vadă. Ei vor să ştie cum au trăit strămoşii noştri“, susţine actorul.

„Ne-a fost dor de el, dar cred că şi lui de noi. E de ajuns să-i citeşti poeziile ca să-i simţi dorul de acest pământ, de părinţii care nu mai sunt în viaţă, de scenă şi platourile de filmare“, afirmă actorul Vladimir Cobăsnean de la Teatrul Naţional, prieten din tinereţe cu Victor Voinicescu-Soţchi. 

El însuşi mărturiseşte că visează să revină la studioul „Moldova-film“, unde a avut, la numai 19 ani, un debut fulminant, alături de Svetlana Toma, în filmul lui Emil Loteanu „Poienele roşii“. Ultima dată l-a întâlnit pe marele regizor în Franţa. Au făcut o poză ca amintire. Pe verso, Loteanu i-a scris: „De la «Poienele roşii» la Paris, cu aceeaşi dragoste! Marseille, 2001“.

„Mi-e dor“, Paris, anul 2000

Mi-e dor de casă, de pământ,
De zâmbetul măicuţei noastre.
De toţi ce-acuma-s în mormânt
Călăuziţi departe în astre...
Mi-e dor de-al rândunicii zbor,
De lacrima pe poama coaptă.
De-al uşii scârţâit uşor
Ce-ascultă-n gând întâia şoaptă.
Mi-e dor de-al nopţilor murmur
Sub cer adânc, străpuns de stele.
Şi de izvorul viu şi pur
Unde s-aprind setele mele.
Mi-e dor de codru-nflăcărat
Ca-n apă zarea argintie.
De tot ce-a fost pe veci uitat,
De tot ce este şi-o să fie...