Cresc tensiunile în regiunea Nagorno Karabah

Cresc tensiunile în regiunea Nagorno Karabah

Refugiaţi civili în timpul conflictului din Nagorno Karabah. Foto Wikimedia

Tensiunile dintre Azerbaidjan şi Armenia continuă să crească în legătură cu regiunea separatistă Nagorno-Karabah. Ciocnirile din data de 29 şi 30 martie curent s-au soldat cu mai multe victime, iar ministrul azer al Apărării, general-colonelul Zakir Hasanov, a declarat zilele trecute că Azerbaidjanul ”va elibera în curând toate teritoriile ocupate” din regiune, se arată într-o analiză Stratfor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Deşi este puţin probabilă repetarea unui conflict militar la scară largă dintre Armenia şi Azerbaidjan în regiunea Nagorno-Karabah, asemănător cu cel din 1988-1994, escaladarea situaţiei din regiune nu poate fi exclusă. Cu toate acestea, anumite semnale de alarmă, ca mobilizarea trupelor şi pregătiri de aprovizionare, precum şi activitatea diplomatică sporită dintre jucătorii regionali, ar putea preceda o astfel de escaladare.

Ciocniri recente

Ciocnirile de-a lungul liniei de demarcaţie dintre Azerbaijan şi Armenia au reprezentat un fenomen obişnuit în ultimele câteva luni. După cum a menţionat Stratfor şi în trecut, violenţa în regiune a escaladat după izbucnirea crizei din Ucraina, cu o creştere în luna august a anului trecut a numărului victimelor ciocnirilor de la frontieră şi doborârea în luna noiembrie a unui elicopter armean de către forţele azere.
Aceasă intensificare a ostilităţilor pare să fie rezultatul unei noi determinări a Azerbaidjanului. Baku-ul se pare că nu se mai simte ameninţat de represaliile armene, şi, drept urmare, de cele ale Rusiei, cum se simţea până nu demult. Aceasta ar putea explica deasemenea şi răspunsurile timide şi prudente ale Armeniei la acţiuni precum doborârea elicopterului – Erevanul ştiind că Moscova este încă destul de concentrată pe teatrul evenimentelor din Ucraina. 
Această reaprindere a violenţelor nu înseamnă neapărat că un conflict militar de proporţii între Azerbaidjan şi Armenia poate reapărea. Rusia este încă prezentă militar în Armenia, iar Azerbaidjanul ştie că nu poate învinge într-un conflict militar direct cu Rusia, în pofida situaţiei politice şi economice delicate actuale a Moscovei. În schimb, Baku-ul încearcă apele prin reluarea atacurilor de-a lungul liniei frontului şi prin manevre diplomatice cu actori-cheie ca Uniunea Europeană, Statele Unite şi Turcia. Această strategie demonstrează pârghiile pe care le are Azerbaidjanul în raport cu toate părţile implicate în conflict şi abilitatea acestei ţări de a evita să-şi ia vreun angajament în faţa vreunui stat, datorită mediului foarte volatil.

Incursiune limitată

Totuşi aceasta nu înseamnă că un conflict militar mai semnificativ decât ciocnirile sporadice care au loc între cele două părţi de o lungă perioadă de timp nu poate fi exclus total, mai ales când persistenţa acestor confruntări pe lungă durată poate întotdeauna duce la calcule greşite şi escaladări. 
De fapt câteva articole apărute recent în ziarul azer Yeni Musavat care citează Centrul de Cercetări ”Atlas” din Baku, sugerează faptul că Azerbaidjanul ar putea pregăti o scurtă incursiune în districte ocupate de forţele din Karabah, după ce Jocurile Europene, un eveniment multisport de profil, va fi ţinut în Baku în luna iunie. În acest scenariu, Azerbaidjanul ar putea ataca forţele karabahe din oraşele Agdam şi Fuzuli fără să atace Stepanakert, principalul oraş al Nagorno-Karabahului pe care azerii îl numesc Khankendi. Scopul ar fi sporirea influenţei Azerbaidjanului în cadrul grupului de discuţii de la Minsk a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi de a forţa Armenia să cedeze treptat teritorii. Deşi a fost preluat de mai multe instituţii media, un astfel de scenariu nu a fost a fost invocat sau confirmat de nici unul dintre oficialii azeri şi reprezintă o creştere a intensităţii conflictului nemaintâlnită de peste două decenii. Deşi aceste acţiuni rămân a fi puţin probabile datorită constrângerilor menţionate mai sus în care se află Azerbaidjanul, actualul climat geopolitic din spaţiul fostei Uniuni Sovietice a creat un mediu în care acţiunile militare, care în trecut erau inadmisibile, sunt acum posibile.

Pregătirea conflictului

În cazul în care Azerbaidjanul alege să întreprindă o scurtă incursiune militară pentru a ocupa anumite teritorii din jurul Nagorno-Karabahului, am vedea mai înainte cel mai probabil semne de avertizare. Aceasta nu ar însemna neapărat achiziţionarea de către Azerbaidjan a unui arsenal important de armament – ţara a cheltuit mai mult de un deceniu pentru a acumula echipament militar precum artilerie reactivă şi clasică, blindate, echipamente pentru genişti şi infanterie, elicoptere de atac - toate acestea cu scenariul din Nagorno-Karabah în minte. Ceea la ce ar trebui să atragă atenţia ar trebui să fie rapoartele despre mobilizarea de trupe, pregătiri de aprovizionare şi activităţi de recunoaştere şi supraveghere. Alte întâlniri neplanificate şi negocieri pe teme de securitate dintre liderii Azerbaidjanului şi oficiali din partea jucătorilor cheie regionali precum Rusia, Turcia, Uniunea Europeană şi Statele Unite, sunt de asemenea indicatori importanţi care trebuie urmăriţi. Toate cele menţionate mai sus nu s-au materializat încă, însă orice combinaţie dintre ele ar servi ca semne importante de avertizare referitoare la o posibilă escaladare a conflictului din Nagorno-Karabakh.

Istoria unui conflict separatist

Începând cu finele anului 1987, populaţia din Nagorno-Karabah, sprijinită de conaţionalii din Republica Sovietică Socialistă Armenească, a revendicat teritorii ce făceau parte din teritoriul Armeniei istorice dar erau oficial atribuite RSS Azerbaidjan. La 19 februarie 1988, majoritatea armeană din provincie a început manifestaţii în favoarea alipirii regiunii la Armenia, iar în 1989 Sovietul Suprem al Armeniei a adoptat o lege de anexare a acesteia. Imediat după pregătirea politică a urmat faza violentă a acestui proces: tentativele azere de deportare a satelor armene limitrofe au dus la declanşarea confruntării interetnice (februarie 1988) şi a dus la organizarea unităţilor armene de autoapărare care s-au transformat mai târziu într-o veritabilă armată. Aceasta a sfarşit prin a elibera aproape întreg teritoriul regiunii de trupele azere si a stabili un coridor de comunicare cu Republica Armenia. Până în 1992 armenii au ocupat teritoriile dintre Armenia şi Karabahul de Sus în timp ce zvonuri contradictorii de ambele părţi au determinat populaţia azera să se refugieze în estul Azerbaijanului. În total, aproximativ 20% din suprafaţa iniţiala a R.S.S. Azerbaijan au fost ocupate de trupe pro-armene.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările