Se vorbeşte mai ales ruseşte, e plin de bănci, magazine ale firmelor de telefonie mobilă, de case de amanet şi de ghişee de schimb valutar.

Înşiruirea lor îţi arată, mai mult decât anchetele (deocamdată, inexistente) ale Procuraturii cam în ce constă economia Basarabiei, azi.

Dincolo de marginile acestui Chişinău, însă, există un altul. Cum treci de Piaţa Academiei, spre Botanica, oraşul îşi schimbă înfăţişarea. Pe stradă vezi mai ales tineri, se vorbeşte româneşte, apar şi magazinele obişnuite, şi restaurantele obişnuite. Nu arată a capitală europeană, de acord (e prea mare sărăcia!), dar trecătorul are senzaţia plăcută de oraş viu, care mai are o speranţă. După deşeurile umane ale sistemului sovietic, care-şi fac veacul în parcul dintre Sala cu Orgă şi Teatrul Naţional "Mihai Eminescu", străzile populate cu tineri din zona Botanica sunt o uşurare.

Această existenţă urbană schizoidă nu e o impresie subiectivă, de scriitor cu toane. Ea poate fi cu uşurinţă identificată în toate domeniile vieţii sociale şi politice, ba chiar şi în cultură şi economie. Voinţa de integrare europeană coexistă cu nostalgia sovietică şi cu o birocraţie demnă de cele mai negre coşmaruri. Oameni luminaţi, civilizaţi, merg umăr la umăr pe stradă sau în troleu alături de brutele primitive ale Asiei. Gubernia rusească, librăria românească şi ghettoul afro-american se amestecă fără a se atinge, de fapt.

Iar asta se vede şi în imposibilitatea găsirii unei căi în politică. Oamenii care scriu, în româneşte, "Jos România" pe garduri şi ziduri nu ştiu, sărmanii, că democraţia nu funcţionează din cauză că, între părţile din societatea basarabeană, nu există un minimum de valori comune. Iar pentru asta nu e culpabilă România. Nu România a guvernat Basarabia în ultimele 7 decenii. De altfel, această ruptură netă a existat şi în perioada sovietică. Doar că atunci era dictatură, iar manifestarea dezacordurilor era interzisă.

E greu, prin urmare, să iubeşti Chişinăul aşa cum e.  E nevoie de timp, de înţelegere şi de solidaritate.