Arhivele comunismului: recrutarea tinerilor în „şcoli de muncă“, metodă de epurare etnică a Basarabiei
0
După ocuparea Basarabiei de către URSS, circa 300.000 de moldoveni au fost mobilizaţi pe şantierele din Rusia. Tinerii basarabeni au fost recrutaţi în aşa-numitele şcoli de muncă.
Astfel de instituţii au fost organizate preponderent pe lângă întreprinderile strategice din domeniul apărării: minele de cărbune şi minereu, abia deschise şi slab explorate, prost dotate cu tehnică şi nocive pentru sănătate; la uzinele metalurgice şi pe şantierele de construcţii, unde nimeni nu voia să se angajeze, sau la întreprinderile situate în teritorii greu accesibile. Basarabenii au fost „şcoliţi“ mai ales în renumitele mine de cărbune din Donbas. Eschivarea de la „învăţătură“ era pedepsită cu ani grei de gulag.
Regimul bolşevic a folosit diferite metode pentru deznaţionalizarea basarabenilor: încorporarea în Armata Roşie, înfometarea, deportarea, condamnarea la gulag etc. Una dintre aceste metode a fost mobilizarea tinerilor basarabeni la studii în „şcoli de formare de pe lângă fabrici şi uzine“. Experimentul de tristă faimă din URSS, a fost implementat cu succes, după 28 august 1940, în RSS Moldovenească.
Prin trimiterea basarabenilor în aceste „şcoli“, sovieticii urmăreau câteva scopuri. Înainte de toate, Rusia a fost asigurată cu braţe de muncă. În al doilea rând, prin aceste măsuri a început purificarea etnică a Basarabiei, întrucât cea mai mare parte dintre moldovenii ajunşi în Rusia fie mureau acolo, fie nu se mai întorceau acasă. În acelaşi timp, în locul lor în RSSM au fost aduşi etnici ruşi din interiorul URSS.
„Învăţătură“ prin muncă
Şcoala de meserii pentru fabrici şi uzine (Школа фабрично-заводского обучения - (ФЗО) sau Школа фабрично-заводского ученичества - (ФЗУ), – rus), îşi au începuturile în URSS în anul 1920, fiind organizate pe lângă întreprinderile industriale, cele carboniere şi cele metalurgice mari şi aveau scopul pregătirii muncitorilor de calificare înaltă.
La astfel de „şcoli“ erau mobilizaţi tineri cu vârste de la 14 la 17 ani, iar durata „studiilor“, era la început de 3-4 ani. Ulterior, către 1930, perioada a fost redusă la 1,5-2 ani, iar după cel de-al Doilea Război Mondial - la câteva luni sau chiar o lună. Deşi se numeau şcoli, acestea nu aveau aproape nimic în comun cu instituţiile de învăţământ preuniversitar, fiind, de fapt, nişte capcane pentru tineri. Aceştia erau mobilizaţi exclusiv pentru munci, fiind legaţi de întreprinderea de care aparţinea şcoala. „Învăţătura“ se efectua prin muncă, bazată pe lecţii practice, adică tot prin muncă, iar elevul trebuia să deprindă meseria.
La terminarea şcolii, potrivit unui decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 2 octombrie 1940, tinerii erau obligaţi să lucreze la întreprinderea respectivă încă patru ani.
Cum se făcea recrutarea
Pentru a asigura numărul necesar de persoane, operaţiunea a fost pusă pe seama structurilor militare – Ministerul Apărării şi Cartierul General al Forţelor Armate al URSS. Recrutarea la studii în FZO se făcea concomitent cu mobilizarea în Armata Roşie. De obicei, operaţiunea era precedată de un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, dublat de o hotărâre a Consiliului de Miniştri al URSS, în care se stabilea termenul în care urma să se efectueze mobilizarea şi numărul persoanelor ce trebuiau recrutate.
Recrutarea era susţinută de o amplă campanie de propagandă, ce prevedea lecţii pentru tineri, foi volante, lozinci, pancarte. Mihai Taşcă, Istoric
Recrutarea era susţinută de o amplă campanie de propagandă: lecţii ţinute în faţa tinerilor, tipărirea şi difuzarea de foi volante, lozinci, pancarte şi alte materiale explicative şi de agitaţie. Se constituia o comisie guvernamentală, iar la nivel de raion una locală. Pentru a combate dezertarea din aceste „instituţii de învăţământ“, la 10 decembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis Decretul „Cu privire la răspunderea elevilor şcolilor de meserii, şcolilor căilor ferate şi a şcolilor FZO pentru încălcarea disciplinei de muncă şi pentru dezertare“. Pentru abateri, tinerii erau condamnaţi la munci corecţionale pe perioade de până la 1 an.
În cazul basarabenilor, atât vârsta până la care erau mobilizaţi, cât şi pedeapsa aplicată au fost altele. Astfel, au fost recrutaţi tineri şi cu vârsta de până la 20 de ani, iar instanţa de judecată, pentru „fugă de la şcoală“, de cele mai multe ori, a aplicat sancţiuni mult mai severe.
Primii recruţi
Recrutarea basarabenilor la munci în Rusia a început încă în primul an de ocupaţie, 1940-1941. Este adevărat că în acel an basarabenii au fost înscrişi fără a se face distincţie între mobilizare la muncă şi mobilizare la studii în şcolile FZO.
Lucrurile s-au limpezit după 23 august 1944, când mobilizările s-au diversificat. Tinerii erau recrutaţi atât în FZO-uri de pe teritoriul RSSM, cât şi peste hotarele republicii. Însă, numărul tinerilor lăsaţi să-şi facă studiile în RSS Moldovenească a fost de zeci de ori mai mic decât numărul celor trimişi în Rusia.
Prima înrolare a avut loc pe 26 septembrie 1944, când, potrivit unei hotărâri a Consiliului de Miniştri al RSSM, 900 de tineri (băieţii de 17 ani şi fete de 16 ani) au fost mobilizaţi pentru a-şi face studiile la Chişinău, Bălţi şi Soroca.
Cine putea fi mobilizat
Printr-o hotărâre a guvernului RSSM, din 17 septembrie 1947, au fost stabilite criterii speciale conform cărora erau selectaţi cei care urmau să fie trimişi la „şcolile“ din Rusia. Era vorba de tineri născuţi în anii 1925, 1926 şi 1927, care nu-şi satisfăcuseră serviciul militar obligatoriu şi nu aveau dreptul la amânare; erau apţi, dar şi inapţi pentru serviciul militar; fără un loc de muncă; cei care lucrau în gospodării individuale; membri de colhoz care nu ocupau funcţii de conducere, dar nu erau combaineri, tractorişti, şoferi sau mecanici; membri ai sovhozurilor (întreprinderilor de stat) care nu erau combaineri, tractorişti, şoferi sau mecanici; funcţionari publici; tineri care lucrau în cooperative de producere, cu excepţia inginerilor şi tehnicienilor.
Hotărârea stabilea cine nu putea fi recrutat, printre aceştia numărându-se persoanele care şi-au satisfăcut serviciul militar, au luptat pe front sau în detaşamentele de partizani; cei care lucrau la întreprinderile industriale, la calea ferată, pe şantierele de navigaţie; elevii şcolilor medii şi studenţii colegiilor şi instituţiilor de învăţământ superior; elevii şcolilor FZO din RSSM etc.
La minele de cărbune şi în industria grea
Numărul basarabenilor mobilizaţi în 1947 la şcolile FZO din URSS a fost fixat la 8.500, dintre care 6.000 - la minele de cărbune din Donbas (Ucraina), iar 2.500 - la uzinele metalurgice din Ucraina (cifra şi destinaţiile au fost stabilite anterior printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri al URSS, din 10 septembrie acelaşi an, la indicaţia Cartierului General al Forţelor Armate ale URSS).
Pentru fiecare judeţ (aceste structuri administrative au fost păstrate până la 1 noiembrie 1947) şi raion a fost stabilit numărul de tineri exact ce trebuia asigurat pentru industria cărbunelui şi pentru industria metalurgică. Astfel, pentru industria cărbunelui, judeţul Bălţi a fost obligat să recruteze 2.940 de tineri, judeţul Cahul – 780, Bender – 680, Soroca – 1.350, cele şase raioane din stânga Nistrului şi oraşul Tiraspol – 250.
Cele 2.500 de locuri destinate industriei metalurgice au fost repartizate astfel: judeţului Chişinău – 1.340, judeţului Orhei – 1.160. O altă recrutare a avut loc în 1949. Hotărârea de guvern din 19 februarie prevedea să fie asigurat un număr de 5.500 de tineri din mediul rural pentru şcolile FZO, dintre care 5.000 – în Ucraina şi 500 - în regiunea Rostov din Rusia. La terminarea studiilor, 500 de tineri urmau a fi repartizaţi în industria carbonieră, 2.500 - în industria metalurgică şi 2.500 - la construcţia de întreprinderi ale industriei grele.
Au dat mită pentru a scăpa de FZO
Ceea ce se realizează cu forţa de puţine ori dă rezultate bune. Tineretul basarabean se eschiva de la mobilizare, prin diferite metode. Într-un raport din 17 octombrie 1947 comisarul judeţului Bălţi, locotenent-colonel Batişcev, îi scria ministrului de Interne al RSSM, general-locotenentului Tutuşkin: „În judeţul Bălţi urmau să fie mobilizaţi la şcolile FZO 3.285 de tineri, însă au venit la punctele de mobilizare doar 2.866“.
La rândul lui, comisarul judeţului Bender raporta că, potrivit planului din acest judeţ, urmau să fie recrutaţi 680 de tineri. Însă la momentul îmbarcării în vagoane, 36 dintre aceştia au fugit. Alţi 250 de tineri recrutaţi pentru şcolile din regiunea Crimeea urmau să fie expediaţi cu un eşalon special pe 28 octombrie.
Condamnaţi la gulag
Muncile istovitoare, mizeria de la locul de trai şi bolile îi determinau pe tineri să fugă din FZO-uri. Mulţi fugeau la scurt timp după ce ajungeau la destinaţie. Administraţia „şcolii de muncă“ din care evada vreun tânăr transmitea imediat informaţia structurilor de forţă din RSSM. Fugarii erau vânaţi şi, odată prinşi, ajungeau pe mâna instanţei sovietice de judecată. „Fuga de la şcoală“ era pedepsită potrivit prevederilor art. 56/18 al Codului Penal al RSS Ucrainene „Eschivarea de la încorporarea în rândurile armatei“. Iată câteva exemple:
Ion Ursu (anul naşterii 1927) din comuna Izvoare, judeţul Bălţi, a fost mobilizat, în septembrie 1948, la şcoala FZO din oraşul Cikalovo din regiunea Doneţk (Ucraina). N-a stat mult timp acolo şi a fugit. Întors acasă, a fost arestat, iar la 14 aprilie 1949 judecătoria populară a raionului Sculeni l-a condamnat la trei ani de privaţiune de libertate. La 30 aprilie, Colegiul Penal al Judecătoriei Supreme a RSSM a lăsat sentinţa în vigoare. La 26 decembrie acelaşi an, Colegiul Penal al Judecătoriei Supreme a RSSM a revenit asupra sentinţei, micşorându-i pedeapsa până la un an privaţiune de libertate şi plata a 25% din salariu în folosul statului.
Ion Solovei (anul naşterii 1922), din comuna Vasilcău, judeţul Soroca, a fost recrutat în octombrie 1948 pentru studii la o şcoală FZO, dar nu s-a prezentat la punctul de mobilizare. A fost căutat insistent de miliţie, aflându-se în ilegalitate mai bine de doi ani. Într-un caz, când miliţia stabilise că el a venit acasă, a reuşit să fugă, ieşind prin hornul casei. Ion Solovei a fost capturat, iar la 6 ianuarie 1950 a fost condamnat de către judecătoria populară a raionului Soroca la patru ani de privaţiune de libertate.
Vasile Isac s-a născut în 1928, în comuna Truşeni, judeţul Lăpuşna. În octombrie 1948, a fost mobilizat la studii în şcoala FZO. Tânărul nu s-a prezentat la punctul de mobilizare. A revenit la Truşeni, reuşind, între timp, să termine cursurile de tractorist. La momentul arestului, lucra la Staţia de Maşini şi Tractoare din Dubăsari.
La 27 martie 1950, judecătoria raionului Chişinău l-a condamnat pe Vasile Isac la patru ani de privaţiune de libertate, iar la 15 aprilie acelaşi an, Judecătoria Supremă a RSSM a aprobat sentinţa instanţei inferioare. La 20 ianuarie 1951, Colegiul Penal al Judecătoriei Supreme a URSS a revăzut sentinţa dată de instanţa din Moldova, micşorându-i termenul de detenţie până la un an.
Gheorghe Niţă s-a născut în anul 1928 în comuna Truşeni, judeţul Lăpuşna. În luna octombrie 1948 (abia se căsătorise) a fost mobilizat de trei ori la şcoala FZO şi tot de atâtea ori a fugit. Prima dată, la 21 octombrie, a evadat de la punctul de mobilizare din Chişinău, a doua oară, la 24 noiembrie, când fusese reţinut de miliţie şi a treia oară, pe 6 decembrie, când a fugit din vagonul în care a fost băgat cu de-a sila, de la staţia Bender.
Pe 4 martie 1949 a fost prins însă, iar pe 30 martie, Judecătoria raionului Chişinău l-a condamnat la cinci ani de privaţiune de libertate. La 26 decembrie 1951, Colegiul Penal al Judecătoriei Supreme a URSS a dispus reducerea pedepsei până la 2,5 ani.
Sergiu Marcenco s-a născut în 1930, în satul Caragaş, raionul Slobozia, fosta RASS Moldovenească. La 28 martie 1949 a fost mobilizat la şcoala FZO. După o lună de învăţătură, Marcenco a fugit, revenind la Caragaş. La 12 iulie 1949, Judecătoria raionului Slobozia l-a condamnat la trei ani de privaţiune de libertate, iar la 16 august, Judecătoria Supremă a RSSM a lăsat în vigoare sentinţa instanţei de fond.
Abia la 20 ianuarie 1951, Colegiul Penal al Judecătoriei Supreme a URSS a stabilit că Marcenco a fost mobilizat de Comitetul Executiv raional, şi nu de Comisariatul Militar, recalificând astfel infracţiunea de dezertare. Sergiu Marcenco a fost pedepsit potrivit Decretului din 10 decembrie 1940, micşorându-i-se pedeapsa la un an de privaţiune de libertate.
Dumitru Ursachi s-a născut în comuna Zagarancea, judeţul Bălţi, în anul 1927. În luna octombrie 1947, a fost mobilizat de către comisariatul raionului Ungheni la şcoala FZO. După încheierea „studiilor“ a lucrat la o mină de cărbune, de unde, în ianuarie 1948, a dezertat.
Capturat de miliţie, la 24 septembrie 1948, Ursachi a fost condamnat de Judecătoria raionului Ungheni la cinci ani de privaţiune de libertate. La 8 octombrie acelaşi an, Judecătoria Supremă a RSSM a menţinut sentinţa. După executarea a jumătate din termen, la 20 ianuarie 1951, Colegiul Penal al Judecătoriei Supreme a URSS a revăzut sentinţa, micşorându-i pedeapsa până la trei ani.
Planul de recrutare, neîndeplinit
Guvernul RSSM avea să constate, printr-o hotărâre din 14 ianuarie 1948, că planul de mobilizare la studii în şcolile FZO stabilit prin hotărârea din 17 septembrie 1947, nu a fost îndeplinit nici sub aspect cantitativ, nici în ceea ce priveşte termenele. Astfel, raionul Răspopeni urma să mobilizeze 60 de tineri, în realitate a trimis doar 10; raionul Ungheni – din 37 din 100, Criuleni – 23 din 60, Otaci - 23 din 150, Sculeni 60 din 150. Guvernul a mai constatat că unii tineri, pentru a scăpa de mobilizare, au dat mită secretarului sovietului raional Sculeni, şefului secţiei de cadre şi evidenţă, precum şi medicului.
Se încarcă comentariile...
