Amintirile basarabeanului Radion Chiaburu, coleg de clasă cu Regele Mihai
0
În cadrul serialului dedicat Maiestăţii Sale, „Adevărul" publică cu un episod special: amintirile lui Radion Chiaburu (91 de ani) şi Lascăr Zamfirescu (89 de ani), colegi de clasă şi prieteni din copilărie până astăzi cu Regele Mihai.
Era anul 1932, iar cursurile pe care profesorul Nicolae Saxu le ţinea Marelui Voievod de Alba Iulia la Palat erau pe sfârşite. Viitorul suveran al României avea vârsta admiterii la liceu (n.r. - Gimnaziul de astăzi), iar tumultul nefiresc al copilăriei la Palat avea să se sfârşească. Regele Carol al II-lea a ales o comisie specială care să-i caute, prin toată ţara, pe cei mai buni elevi din generaţia Voievodului, reprezentanţi ai celor mai importante categorii sociale, care să şi provină din toate provinciile ţării.
Echipa însărcinată cu această misiune aparte era condusă de profesorul Saxu şi sprijinită îndeaproape de marele sociolog Dimitrie Gusti. Numai 8 elevi au fost selectaţi să înceapă prima clasă de liceu la Palat, la 30 ianuarie 1933 - elita şcolilor române - fii de ţărani, diplomaţi, ofiţeri, învăţători, avocaţi sau preoţi, şi săraci, şi bogaţi, şi de la sat, şi de la oraş, şi români, şi de alte etnii. „Clasa palatină", cum era numită în epocă, a suferit mai multe schimbări, fiind redimensionată aproape anual. Din cei 14 elevi care i-au fost colegi, doar 3 au rămas să dea Bacalaureatul, în 1940, în aceeaşi sală cu Voievodul Mihai: Mircea Ionniţiu, Costache Malaxa şi Walter Heltmann.
Dintre foştii colegi de clasă ai Maiestăţii Sale, astăzi mai sunt în viaţă trei: Radion Chiaburu (fiu de ţăran), Lascăr Zamfirescu (fiu de diplomat, nepotul prozatorului Duiliu Zamfirescu) şi Walter Heltmann (fiu de profesor). „Helti", cum îl poreclise Voievodul, locuieşte în oraşul german Tübingen, în timp ce „Chiabi" şi „Zamfi" au rămas în Bucureşti şi îşi aduc aminte de lecţiile învăţate în „clasa palatină" de parcă tocmai ar fi ieşit de la cursuri. Viaţa nu a fost uşoară cu ei: au ajuns, de la Palat, în blocurile gri din cartierele muncitoreşti şi modeste ale Capitalei trecute prin comunism, dar au păstrat, cumva, nobleţea care numai în casele regale se deprinde.
Cu Regele Mihai sunt şi acum prieteni - se întâlnesc, rememorează întâmplări, glumesc - iar timpul nu a alterat relaţia lor specială. Despre clipele petrecute în şcoală povestesc, cu grijă, dar cu o pasiune fantastică „şi cu mare drag, oricând, domnilor". Retrăiesc acele momente, cu fiecare propoziţie pe care o spun, cu o atenţie şi o migală atât de neobişnuite pentru un secol al vitezei. Multe - oho! - au mai făcut domnii Chiaburu şi Zamfirescu la vieţile domniilor lor, dar acea coincidenţă a copilăriei în clasa palatină rămâne, poate, cea mai emoţionantă amintire, chiar şi acum când sunt, câţi mai sunt, nonagenari sau pe acolo.
Profesorii
- Ion Conea (geografie)
- Gheorghe Lazăr (istorie)
- Constantin C. Giurescu (istorie)
- Gheorghe Nedioglu (limba română)
- Ion Zamfirescu (filosofie)
- Nicolae Popescu (religie)
- Cristian Musceleanu (fizică, chimie)
Viaţa, după Regele Mihai
După terminarea liceului, Radion Chiaburu a fost încadrat ca elev-plutonier şi a ales aviaţia. „Am fost pilot de vânătoare, sunt veteran de război. N-am fost pe front, am fost în avion", glumeşte domnul Chiaburu. El a făcut parte din prima generaţie de aviatori care au pilotat avioanele R-80, „avioane de ultimă perfecţiune". N-a durat mult această perioadă, pentru că orgoliul domnului Chiaburu l-a determinat să demisioneze din Aviaţie. „În 1946, Aviaţa Română a vrut să facă un miting. Au selectat piloţii de vânătoare cei mai buni, printre care eram şi eu.
În vara anului 1943 lângă maiorul german Gerlitz, comandantul Şcolii de Piloţi de Vânătoare de la Galaţi, Radion Chiaburu (dreapta) îi prezenta Regelui situaţia de pe front
Trebuia să prezentăm cu avioanele acestea, R-80, numere de acrobaţie teribile! Ruşii însă au spus «niet!», fiindcă ar fi avut caracter prea naţionalist şi ne-au suspendat mitingul. Atunci m-am supărat şi am plecat." Deşi între timp obţinuse şi licenţa în drept, Radion Chiaburu s-a reprofilat, a învăţat o altă meserie şi s-a angajat la o întreprindere civilă din industria lemnului. „Am renunţat şi la avocatură şi la tot. M-am specializat în ambalaje, o ramură mai migăloasă, mai de nişă..."
„Dimineaţa, făceam înviorarea în spatele Palatului"
Radion Chiaburu, fiu de ţăran, din satul basarabean Peceştea (Orhei), a fost colegul Voievodului din clasa I până în clasa a V-a. „În luna lui ianuarie, profesorul Nicolae Saxu a vizitat trei licee de la Chişinău, printre care şi «Alexandru Donici», unde studiam eu. M-a întrebat de ce am doar suficient la muzică şi, după ce am fost ales, mi-a spus: «Mi-am călcat pe suflet, deşi erai afon». Nu ştiu nici acum de ce m-a ales pe mine, că erau o mulţime de elevi buni la liceu", îşi aminteşte domnul Chiaburu, cu o modestie de-o vârstă cu el.
Fiind ultimul venit în „clasa palatină", Radion Chiaburu a fost găzduit de căpitanul Petrovici, ofiţer în Garda Palatului, într-o casă vecină cu Palatul Regal şi, pentru că avea cea mai apropiată locuinţă de Voievod, îl însoţea pe acesta la majoritatea activităţilor extraşcolare. „Între orele 17.00 şi 19.00, spre exemplu - îmi amintesc şi acum -, făceam meditaţii împreună cu Voievodul. Dimineaţa, făceam înviorarea cu colonelul Emil Pălângeanu, în spatele Palatului. Făceam alergări, exerciţii, 15 minute de gimastică şi apoi ne întorceam fiecare acasă pentru a ne pregăti de şcoală", rememorează Radion Chiaburu, cu o precizie de cronicar.
Radion Chiaburu este mândru de colecţia sa unică de fotografii Foto: adevărul
„Şi cu ce erau cursurile de la «clasa palatină» deosebite faţă de alte licee?", am întrebat noi, şovăitor, şi aproape că l-am necăjit pe domnul Chiaburu cu neştiinţa noastră. „Păi atunci, nu se mai poate, scot «duşmanul»". „Duşmanul" este un album de fotografii unice, pe care „Chiabi" le-a păstrat cu sfinţenie, ascunse de ochii albaştri şi iscoditori ai Securităţii, jumătate de secol.
Regele în straie de ţăran
Sunt imagini surprinse de fotograful Casei Regale, celebrul Iosif Berman, de Voievod sau chiar de el. Sunt o comoară pentru oricine, istoric sau nu. Şi aşa ne povesteşte despre plimbările cu barca pe lacul Herăstrău, în compania amiralului Fundăţeanu, despre serbări, piese de teatru, activităţi agricole, vizite la fabrici, mine, mănăstiri, despre fiecare profesor, chiar şi despre momentul când a purtat prima dată pantaloni lungi. „Era la sfârşitul clasei a IV-a, era semnul de maturitate".
„La finalul fiecărui an, făceam excursii «de sinteză» prin ţară. Vedeam cu ochii noştri tot ceea ce învăţasem în timpul anului. Spre exemplu, când vorbeam de lupta de la Codrii Cosminului, noi eram acolo, în codru!", ne explică domnul Radion Chiaburu. Fotografia sa preferată este însă cea care ilustrează o piesă de teatru din clasa a IV-a, jucată cu ocazia sărbătorii de Crăciun - o imagine parcă decupată din cartea „Prinţ şi cerşetor".
„Înainte de Crăciun, Victor Ion Popa, un regizor teribil de pe timpul nostru, a venit la Palat şi ne-a făcut un text într-o jumătate de oră, pentru a marca Naşterea Domnului. Eu îl jucam pe împăratul Irod, care tocmai dăduse ordin să fie omorâţi 2.000 de copii, iar Voievodul era un ţăran. Ne-am dus la chiar la Regina Maria, la Cotroceni, să prezentăm piesa. După reprezentaţie, ne-a dat la fiecare câte un pachet mare de tot cu portocale, iar Voievodului i-a dat o pungă cu monede de aur pentru săraci."
1936. Radion Chiaburu (dreapta), în rolul împăratului Irod şi Marele Voievod, în rolul unui ţăran
Învăţau - şi nu era deloc uşor! - elevii la „şcoala palatină", dar, când aveau timp liber, se jucau, voinici nevoie mare, tot felul de jocuri. Chiar şi „bâza" jucau, se întreceau în lovituri fulgerătoare, chiar şi peste capetele încoronate.Din cauza reducerilor bugetare, Radion Chiaburu a plecat, în clasa a VII-a din „clasa palatină", fiind trimis la Liceul Militar de la Târgu-Mureş.
„Am plimbat-o pe ghidon pe mătuşa Regelui!"
Lascăr Zamfirescu, nepotul scriitorului Duiliu Zamfirescu şi fiul diplomatului Alexandru Zamfirescu (apropiat al lui Nicolae Titulescu), fratele celei care avea să devină marea scriitoare Sanda Stolojan, a studiat, alături de Rege, din clasa a V-a până în clasa a VII-a. În copilărie, „Zamfi" l-a urmat pe tatăl său la toate legaţiile unde acesta era ministru (n.r. - corespondent al ambasadorului de astăzi).
S-a născut domnul Zamfirescu în Berlin, a învăţat apoi, în primele clase, în Olanda, la „Sacré-Coeur de Jésus" (şcoală de maici), apoi în Brazilia, la Rio de Janeiro. În România a venit abia la 14 ani, în urma insistenţelor tatălui. „Tatăl meu a făcut trei doctorate (în litere, în drept şi ştiinţe politice) şi, când a fost pe front, în «Primul», râdeau camarazii de accentul său. De aceea m-a trimis în România, să învăţ limba cum trebuie", spune Lascăr Zamfirescu. Apoi, ne cere, jovial, îngăduinţa. „Sunt inginer, să ştiţi, şi inginerii vorbesc prost. Aşa vorbesc ei. Dumneavoastră sunteţi ingineri? Nu sunteţi, deci nu ştiţi cum e."
Anii în care a fost colegul de clasă al Voievodului i-au rămas întipăriţi în minte, deşi, cu modestia sa educată în diplomaţie, se scuză mereu: „Maşina mea deja tuşeşte, ca un motor vechi", spune arătând spre tâmplă. Această imagine este însă mai clară decât ziua de ieri: „L-am cunoscut pe Maiestatea Sa în Garaj, acolo a fost întâlnirea. Ne duceam la Palat, la Sinaia, cu două microbuze, firma Dodge. Eu eram îmbrăcat într-o uniformă frumoasă, albastră ca cerul şi cu cusătură aurită, în ac dublu". Prima strânsură de mână? „Efectul a fost grandios!"
În timp, „Zamfi" a devenit unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai Voievodului. „Eram confidentul lui, îşi vărsa adesea durerile către mine. Câteodată era foarte trist din cauza problemelor de familie, toată copilăria a fost marcat. Erau zile când venea la şcoală cu ochii roşii, domnilor, plângea toată noaptea. Nu-l întrebam, nici nu-mi spunea, dar simţeam... Acolo, la Palat, se petreceau lucruri care nu trebuiau să se petreacă. Regele stătea cu un etaj mai sus decât Voievodul şi acolo era câteodată foarte mare zarvă. Jucau poker, se înfuriau, câte şi mai câte - trăgeau şi cu pistoalele!", povesteşte dommul Zamfirescu.
În 2008, Regele Mihai I şi Lascăr Zamfirescu Foto: Lucian Muntean
Sutana lui Popa Nae
La şcoală, stătea chiar în primul rând, în stânga viitorului suveran. „Erau trei rânduri de pupitre în clasă, cu nişte scaune înalte, ca pentru bar - te pregăteau pentru viaţă", glumeşte seniorul. Şi ţine amintire o mulţime de întâmplări nostime. „N-am să uit niciodată o întâmplare cu preotul Nae Popescu, profesorul de latină şi de religie şi, totodată, tatăl actorului Mihai Popescu, de la «Naţional». El era un om foarte deştept şi atât de simpatic! Mi-a rămas întipărit în minte cum, la un meci de fotbal de la Băile Herculane, părintele juca şi el, ca portar.
A fost nemaipomenit! Toate mingile le prindea, dar cum credeţi? Ridica sutana şi acoperea toată suprafaţa porţii!", râde, de ţi-e mai mare dragul, domnul Zamfirescu. Juca şi Regele fotbal, cum să nu joace? Era ditamai fundaşul de fier! Nimeni nu trecea pe lângă el. Plutea imperial în improvizatele careuri mici, avea o detentă... Dumnezeule!
Multe sunt întâmplările - şi caraghioase, şi sentimentale - pe care le ţine Lascăr Zamfirescu în caietul său de amintiri, încă nescris, toate sunt la fel de fermecătoare şi toate sunt dovada unei prietenii strânse cu Voievodul de Alba Iulia. „În vacanţele de vară, eu mergeam la legaţia tatei de la Roma, iar Maiestatea Sa mergea la mama lui, Regina Elena. Mereu mă chema, în ultima lună, la reşedinţa din Italia, să petrecem timpul împreună.
Îmi amintesc cum, în a doua vară ne plimbam cu bicicletele mereu. Veneau cu noi şi Regina-mamă şi sora sa, Principesa Irina a Greciei. Voievodul mergea cu Regina Elena pe bicicletă, iar eu o ţineam pe ghidon pe sora Sa, Principesa Irina a Greciei. Mă gândeam să nu cădem că praful s-ar fi ales de amândoi! Da, domnilor, am plimbat-o pe ghidon pe mătuşa Regelui!", se amuză domnul Zamfirescu şi ne amuzăm şi noi, de ce să nu râdem? Şi câte nu-şi aminteşte Lascăr Zamfirescu! Parcă vin toate deodată: l-a plimbat regele cu Jaguarul, în pădure, la Băneasa, au văzut filme la cinema, la Palat, au vorbit despre flirturi cu domnişoarele, demult, tare demult (înainte să înceapă „reacţiile fizico-chimice cu fetele" - chicoteşte Zamfirescu, complice).
Relaţia sa de prietenie cu viitorul monarh al României o poate rezuma într-un singur cuvânt: „Ideală". „N-a făcut cu mine niciodată o greşeală! Eu, poate, am făcut cu el. Dar, pe măsură ce ne cunoşteam mai bine, puteam vedea cum devenea mai responsabil, mai matur, mai dus, mai stăpân pe destinul său. Am rămas prieteni şi chiar din exil trimitea mesaje, prin terţi, de fiecare dată când aveam o tragedie în familie. Era alături de mine. Asta face un prieten", socoteşte domnul Zamfirescu.
Se încarcă comentariile...
