Cineva mi-a reproşat că, scriind despre perspectivele actualei Republici Moldova, sunt prea pesimist. Trec peste etichetele („postac pro-rus“) sau lecţiile care-mi sunt servite, fără voia mea, de oameni care încă nu şi le-au luat pe ale lor. Sunt, ca vechi om de presă, imun la acest tip de comportament, pe care anonimatul zbuciumat îl încurajează.
În Republica Moldova se discută tot mai des despre unirea cu România în
contextul în care mica ţară ex-sovietică, cândva parte a României, a
ajuns o ruină economică, coruptă şi lipsită de orice garanţii de
securitate.
Studenţii de la Chişinău au fost învăţaţi să-şi scoată sufletul la tarabă pentru cine plăteşte mai mult de însuşi ministrul de Externe Nicu Popescu din guvernul Maia Sandu.
În prima parte a acestui material intitulat „Transnistria între Chişinău şi Moscova. Generaţia post-conflict şi conturarea identităţii „transnistrene“ cu ajutorul manualelor şcolare“ - parte dintr-un articol publicat în Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale a Academiei Române
- am analizat diferenţele dintre două manuale de istorie de pe cele
două maluri ale Nistrului.
În timpul Uniunii Sovietice, pe teritoriul fostei Republici Sovietice
Socialiste Moldoveneşti (RSSM), astăzi, Republica Moldova, împreună cu
teritoriul din stânga Nistrului, alipit de Stalin în 1940, toată atenţia
în domeniul educaţiei era acordată vorbitorilor de limba rusă.
Nu poţi să nu fii cu adevărat trist, să nu simţi că îţi pieri încrederea
în umanitate, când vezi o fotografie ca cea care a devenit virală
zilele acestea pe reţelele de socializare din Republica Moldova:
Republica Moldova s-a săturat să mimeze intenţiile unui viitor european, revenind, cu „ajutorul“ binomului Plahotniuc-Dodon, în zona suprarealismului geopolitic unde se afla acum 10 ani, în timpul guvernării comuniste.
Există, dincolo de chestiunea identitară, trei manipulări „de partid şi de stat”, adică oficiale, în Republica Moldova.
În timp ce la Chişinău hotărâri succesive ale justiţiei au consternat
comunitatea internaţională, prin nevalidarea alegerilor locale, în
aşteptarea hotărârii definitive şi irevocabile a Curţii Supreme, iată
că, la Adunarea Generală a ONU, a fost votată vineri 22 iunie seara
Rezoluţia privind retragerea trupelor străine (a se citi ruse) din
Republica Moldova, respectiv din raioanele de Răsărit ale Republicii
Moldova.
Varianta în limba
română pentru Republica Moldova a agenţiei Sputnik încearcă să ne exemplifice
printr-un articol, chiar înainte
de mini-vacanţa de 1 mai, marea prietenie dintre Rusia şi cetăţenii republicii
dintre Prut şi Nistru. Din păcate pentru autorii articolului, o prietenie ar
trebui să se bazeze pe fapte reale şi nu pe titluri false care induc oameni în
eroare.
Am făcut, la
finele lunii aprilie, încă un drum prin Basarabia.
Mai bine nu
l-aş fi făcut...
E
un drum care ar pune la încercare, cred, sentimentele oricărui român,
indiferent că e unionist sau nu (iar majoritatea românilor sunt).
Profesorul
Dan Dungaciu, unul dintre cei mai buni cunoscători ai situaţiei din
Republica Moldova, a confirmat, sec, ceea ce observatorii lucizi au
sesizat mai de mult. Şi anume, că nu
există nici un program oficial, asumat de autorităţile din
Republica Moldova, care să marcheze Centenarul Unirii Basarabiei.
Marţi, 27
martie, vom aniversa 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara.
În
amintirea evenimentului petrecut cu un secol în urmă, la Chişinău va avea loc duminică,
25 martie, o Mare Adunare Centenară, la care este de aşteptat să se manifeste
forţele unioniste şi, de ce nu?, pro-europene din fosta provincie românească,
devenită acum stat independent.
Se
apropie, încet-încet, ziua de 27 Martie. Când, cu 100 de ani în
urmă, Sfatul Ţării de la Chişinău vota Unirea cu Ţara, creând
premisele reintegrării jumătăţii de est a Moldovei, răpită de
Rusia la 1812.
Deşi
Anul Marii Uniri a început la Chişinău, în 27 Martie 1918,
aniversarea Centenarului peste Prut este, deocamdată, un eşec
ruşinos. Un
eşec, precizez, al guvernării de la Bucureşti. Cea de la Chişinău
nici nu şi-a propus altceva decât festivisme formale, pe care, fără
doar şi poate, le va şi organiza. La asta, şcoala sovietică a
fost dintotdeauna meşteră.
La
recenta reuniune europeană consacrată Balcanilor de Vest, comisarul
pentru Extindere, austriacul Johannes Hahn, a ţinut să dea un
semnal şi autorităţilor de la Chişinău, transmiţând că
Bruxelles-ul îşi menţine susţinerea pentru traseul european al
Republicii Moldova.
Marea problemă a mediului politic românesc când vine vorba despre practicile necinstite ale companiilor occidentale este lipsa sa de credibilitate. Pe un fond corupt, totul devine indistinct şi neverosimil.
Chiar
dacă, deocamdată, vor rămâne fără consecinţe practice,
deciziile de unire ale unor comune din Republica Moldova cu Ţara nu
trebuie minimalizate.
Nu e
momentul să discutăm aici despre cât de stupidă este ideea unei zile a „culturii naţionale“. O ţară serioasă face şi se bucură de cultură în fiecare zi şi, în fond, de la Londra la Praga şi de la Madrid la Roma şi Viena, Bătrânul Continent trăieşte în cultură la modul organic.
În pofida protestelor (cam impotente, între noi
fie vorba) ale vecinilor din UE ai Ucrainei (Polonia, Slovacia, Ungaria,
România), Kievul îşi continuă strategia de diminuare a prezenţei minorităţilor
în viaţa publică. După noua Lege a învăţământului, care va închide toate
şcolile cu predare în limbi minoritare, parlamentul ucrainean a emis o lege care vizează alocarea procentuală a spaţiilor audiovizuale pentru
emisiunile în aceste limbi.
Odată
încheiat baletul scuzelor
simetrice (Candu
prezintă scuze la Bucureşti pentru Dodon, Dodon prezintă scuze la
Moscova pentru Candu), elita politică de la Chişinău s-a întors
la ce ştie să facă mai bine. Şi anume, să distrugă orice urmă
de administraţie a statului, pe care, altminteri, îl apără cu
ghearele şi cu dinţii.
Mai
mulţi cititori, care nu-mi cunosc defel activitatea de critic şi
istoric literar, dar insistă să mă tragă de urechi, mi-au
reproşat „duritatea” cu care am scris despre elita din Republica
Moldova.
