Românul condamnat după un simulacru de proces pentru că ar fi susţinut Revoluţia Ungară. „Cum să-i denunţ pe cei care au avut încredere în mine?“

Gheorghe Pop a petrecut câţiva ani în închisorile comuniste FOTO Andreea Vilcovschi

Gheorghe Pop (85 de ani) a fost închis, după un simulacru de proces, cu vina de a fi susţinut Revoluţia ungară din 1956. „Agitaţie publică“, au strigat comuniştii, care l-au purtat apoi într-un periplu de cinci ani prin cele mai groaznice penitenciare şi colonii de muncă silnică din gulagul românesc. Dar Gheorghe Pop a rezistat, a rămas fidel crezului său democratic şi a supravieţuit.

Gheorghe Pop avea doar 24 de ani când a fost arestat de autorităţile comuniste, judecat şi găsit vinovat de „agitaţie“. Era asistent universitar la catedra de Ştiinţe Sociale, la Facultatea de Mecanică din cadrul Politehnicii timişorene, când au izbucnit evenimentele revoluţionare din Ungaria, în toamna lui 1956, declanşate de studenţii maghiari, în semn de protest faţă de regimul liderului Rákosi Mátyás.

„Au declanşat, mai întâi, o demonstraţie paşnică, care s-a transformat în revoluţie violentă, sfârşită printr-un masacru comis de trupele sovietice în zilele de 10-11 noiembrie 1956. Intervenţia sovietică a început pe 23 octombrie. Cinci zile s-au dat lupte grele între studenţii maghiari şi forţele poliţiei secrete, ajutate de trupele sovietice, sub pretextul că apără Ungaria de invazia NATO. Pe 4 noiembrie 1956, trupele sovietice au intrat din nou în Budapesta şi l-au impus în fruntea statului pe Kádár János, în locul lui Nagy Imre, care a fost arestat în 22 noiembrie şi dus de serviciile secrete în România. Aici, a fost ţinut într-o casă conspirativă, la Snagov, cu concursul Securităţii româneşti. Readus la Budapesta, în urma unui simulacru de proces tipic stalinist, a fost condamnat la moarte prin spânzurare, la 16 iunie 1958“, prezintă istoricul sălăjean Marin Pop contextul vremii, într-un articol publicat în revista „Caiete Silvane“.

Revoluţia iradiază la Timişoara

În Timişoara, s-a aflat repede despre evenimentele din Ungaria. Mişcările au început pe 27 octombrie 1956, când studenţii români s-au solidarizat cu cei maghiari şi au boicotat şedinţele pe grupe de cursanţi în cadrul cărora reprezentanţii puterii comuniste încercau să prezinte într-o lumină falsă ce se întâmpla în Ungaria. A fost constituit şi un grup de iniţiativă pentru coordonarea de acţiuni care să dea semnalul luptei împotriva regimului comunist, la care să se alăture şi alte categorii sociale din Timişoara.

Alături de studenţii săi de la Politehnică FOTO Arhivă personală Gheorghe POP

Pe 30 octombrie 1956, la Facultatea de Mecanică a fost programată o adunare a studenţilor din întreg centrul universitar. Au participat aproape 2.000 de persoane – studenţi, rectori, reprezentanţi ai puterii centrale, simpli cetăţeni, dar şi trimişii Comitetului Central al PMR, Petre Lupu şi Ilie Verdeţ. Timp de patru ore, spune istoricul Marin Pop, reprezentanţii puterii au fost supuşi unui tir de acuze din partea studenţilor în privinţa dezastrului economic şi social în care era aruncată ţara de către regimul comunist şi de către „stăpânirea de la Moscova“.

„Studenţii înaintează un memoriu, iar sub avalanşa de întrebări, reprezentantul CC al PMR le-a promis că solicitările vor fi aduse la cunoştinţă Comitetului Central. A cerut un răgaz de trei zile pentru a formula răspunsurile. De asemenea, a promis că nimeni nu va avea de suferit pentru problemele discutate“, susţine Marin Pop. După plecarea din sală a autorităţilor, studenţii au continuat dezbaterile, citind memoriul pregătit anterior, care a fost completat şi aprobat de către cei prezenţi. În plus, s-a înfiinţat un comitet studenţesc alcătuit din câte un reprezentant al fiecărei facultăţi, care, în ziua următoare, trebuia să prezinte memoriul autorităţilor locale şi presei, pentru publicare şi, eventual, pentru diseminarea în presa internaţională. „Între timp, s-au desfăşurat pregătiri ale organelor de represiune pentru a-i aresta pe studenţi. Astfel, trupele de Securitate, Poliţie şi Armată au înconjurat zona şi au trecut la represalii“, adaugă istoricul.

„A fost o atmosferă de răsmeriţă“

„Cum s-a terminat adunarea, pe loc au venit cei de la Miliţie şi Securitate, i-au înconjurat şi i-au arestat“, povesteşte Gheorghe Pop. Pe 31 octombrie, mai spune el, studenţii de la Institutul Agronomic şi Farmaceutic au cerut eliberarea colegilor:

„A fost mişcare mare în Timişoara atunci. S-au sistat cursurile, a fost o atmosferă de răsmeriţă, nu s-au mai făcut cursuri, mediciniştii au ameninţat că intră în greva foamei. Dar ştiţi cum e, că atunci cineva trebuia să ia cuvântul. La început a fost cuvântul, nu se poate fără cuvânt. Şi cum rostea vreun student un cuvânt, era ridicat. Aşa că nu s-a putut face greva foamei. Însă, de pildă,  studentele de la un cămin au aruncat cu mobilă, cu scaune, cu ce au putut. Se striga de sus: «Bandiţilor, nenorociţilor!»“,

surprinde profesorul Pop atmosfera revoluţionară din Timişoara acelor zile.

Cu o zi înainte de întâlnirea amintită, asistentul universitar, simpatizat de studenţi, a fost invitat la o întâlnire secretă, într-o cameră de cămin. Acolo, a propus, printre altele, extinderea acestei mişcări studenţeşti şi chiar s-a angajat să ia legătura cu studenţii din Cluj. „Nemulţumirea lor era şi a mea. Ceream sistarea cotelor agricole împovărătoare pentru ţărani, retragerea trupelor sovietice din România, reformarea învăţământului – limba rusă să nu mai fie obligatorie, ci facultativă, ca orice limbă străină, iar marxism-leninismul să fie scos din învăţământul superior. Studenţii erau foarte încărcaţi. De fapt, încercam să stopăm evoluţia comunismului în România“, explică Gheorghe Pop.

Cu Securitatea pe urme: „I-am şi văzut“

Nu a durat mult şi a fost luat în vizor de către organele Securităţii: „Ştiam că sunt urmărit, i-am şi văzut. Am vrut să fug din ţară, pentru că ştiam că mă vor aresta şi că nu voi scăpa uşor, dar mi-era milă de părinţii mei, nu puteam să-i las singuri“, povesteşte Pop. Pe 4 noiembrie 1956, a fost arestat. Era la seminar la ora 10.00, când au venit organele de Securitate şi l-au invitat la Rectorat:

„Acolo mi-au cerut buletinul şi livretul militar. Când am ieşit, a venit un civil: «Poftiţi în maşină!». Şi m-au dus la Securitate“. A fost anchetat până în primăvara lui 1957, fără să fie bătut. „Aşteptau să le dau câteva nume, să le spun cu cine aveam de gând să iau legătura la Cluj. Dar nu le-am spus. M-au ţinut în beciul Securităţii, în condiţii mizere, cu terci pe post de hrană. Slăbisem de nu mai puteam sta pe picioare. Mă anchetau cu rândul, ore în şir, de cădeam cu capul pe masă de oboseală. N-am cedat. Nu puteam s-o fac. Cum să-i denunţ pe cei care au avut încredere în mine?“,

spune Gheorghe Pop.

Procesul s-a derulat în paralel cu ancheta. Prima pedeapsă pe care a primit-o a fost cea capitală, în baza Decretului 199/1950, pentru care a fost pus să semneze. Apoi, a fost încadrat la un alt articol penal celebru – 209, „uneltire contra ordinii sociale“, ce prevedea o pedeapsă maximă de 25 de ani de închisoare. În cele din urmă, a fost găsit vinovat de „agitaţie publică“ şi a primit cinci ani de închisoare. Practic, Securitatea şi Partidul au stabilit sentinţa. Procesul a fost doar de ochii lumii.

„Foamea era atât de mare, încât primeam un polonic de apă sălcie, din Dunăre, pe zi“

În primăvara lui 1957, Gheorghe Pop a fost închis la penitenciarul din Timişoara, la scurt timp fiind transferat la Jilava, lângă Bucureşti. Îşi aminteşte cu oroare drumul şi tratamentul inuman la care au fost supuşi deţinuţii pe traseul dintre Timişoara şi Bucureşti: „Într-o zi, ne-au pus să ne facem bagajele. Ne-au luat grupuri-grupuri şi ne-au băgat într-un vagon împărţit în mai multe celule. A fost un drum de cinci zile, pe o căldură nemaipomenită, câte şapte suflete într-o celulă. Nu puteam să ne aşezăm, ci doar să ne rezemăm. Ziua, ne ţineau pe linie moartă, în căldură, nu ne prea dădeau nici apă, iar de mâncare primeam brânză sărată şi slănină râncedă. A fost un mijloc de tortură“.

La Jilava a stat cam o lună, apoi a fost transferat la penitenciarul din Aiud: „O închisoare groaznică. Eram înghesuiţi într-o celulă în jur de 30 de persoane, făceam cu schimbul la dormitul pe jos. Aveam tinetă în încăpere, mâncarea consta în arpacaş fiert, terci şi mai primeam turtoi (n.r. – turtă din mălai) în loc de pâine, ciorbă de morcovi muraţi. Când era ciorbă de fasole, ne bucuram! Adunam boabele din fiecare gamelă şi le împărţeam frăţeşte, ca să aibă fiecare. Ne dădeau şi ceva ciorbă de intestine şi câteodată găseam în ele iarbă... Foarte rar ne lăsau să ne spălăm şi atunci dădeau drumul la apă fierbinte, ne dădeau o bucăţică de săpun cât un cub de zahăr şi ne scoteau cu săpunul pe noi. Era o bătaie de joc!“, rememorează Gheorghe Pop. Totuşi, spune el, chinul cel mai mare era dorul de casă şi lipsa totală de corespondenţă.

„Se auzeau urletele în tot penitenciarul“

De la Aiud a fost transferat la Gherla, unde a început tortura fizică. Aici era comandant celebrul torţionar Petrache Goiciu, pe care fostul deţinut politic îl descrie drept „un animal“: „Găseau tot felul de motive pentru a te tortura. Te trânteau la pământ, te acopereau cu un cearşaf ud, ca să nu-ţi crape pielea, şi dădeau cu ciomegele. Se auzeau urletele în tot penitenciarul. A fost crunt“.

Fiecare mişcare greşită era pedepsită cu câteva zile la „neagra“. „Pedeapsa la «neagra» presupunea să stai şapte zile într-o încăpere fără lumină, fără pat, doar cu o pătură. Primeam mâncare de penitenţă două zile şi în următoarele două zile, apă caldă sărată. După zilele de apă, mâncarea ţi se părea bună. Am fost de multe ori la «neagra», o dată, după ce m-au prins jucând şah pe o cârpă, cu piese confecţionate din pâine“.

Sub copitele calului lui Ion Ficior

După aproape doi ani, a fost dus la Periprava, în colonia de muncă forţată de la Grindu, unde a avut în continuare parte de condiţii inumane. În acea perioadă, celebra colonie de muncă era în construcţie, iar deţinuţii erau puşi să-şi construiască propria temniţă. Li se puneau în spate câte două calupuri de cărămidă nearsă, pe care trebuiau să le transporte cam cinci kilometri, până la locul unde a fost construită colonia. Când nu munceau la construcţie, prăşeau porumb:

„Foamea era atât de mare, încât primeam un polonic de apă pe zi, apă sălcie, luată din Dunăre. Vă daţi seama, pe căldura aia din Bărăgan!... Mâncam ştevie şi rădăcină de stuf, care era bună, ca biscuiţii, sau alte buruieni despre care deţinuţii pricepuţi spuneau că pot fi consumate. Am mâncat şi măduvă de porumb crud. M-au prins şi mi-au dat zece zile de «neagra». Am fost bătut cu lanţuri peste tălpi, legat la ochi, că nu ştiam cine mă loveşte. Simţeam loviturile alea în creier. A fost groaznic şi umilitor“,

îşi aminteşte octogenarul. În lagărul de muncă silnică de la Grindu l-a cunoscut şi pe torţionarul Ion Ficior, comandantul lagărului, despre care spune că avea obiceiul de a sări cu calul peste deţinuţi. Pe mulţi i-a călcat în picioare, la propriu.

Următoarea oprire a lui Gheorghe Pop în gulagul românesc a fost Salcia: „Era o colonie mare, stăteam într-un saivan de oi şi bătea un vânt năpraznic, ce arunca zăpada înăuntru. Dimineaţa o dădeam jos cu mâna de pe pături. Bătăile se mai răriseră, că aveau nevoie de forţă de muncă pentru îndiguirea Dunării şi la desecări. Urcam cu roaba cu pământ pe un dig de vreo şapte metri şi abia o împingeam. Cei mai bătrâni, care nu puteau duce roaba, cărau pământul în mâini“. A stat la Salcia până la eliberare, în toamna lui 1961. Înainte de a fi lăsat să plece, a fost chemat şi obligat să semneze o declaraţie că nu va povesti nimănui, nici măcar familiei, despre regimul practicat de comunişti deţinuţilor politici în puşcării. În caz contrar, risca să fie închis din nou.

Viaţa în libertate

Reîntors acasă, la Zalău, a constatat că foştii deţinuţi politici erau priviţi ca o ciumă a societăţii. Deşi avea studii superioare şi fusese asistent universitar la Timişoara, şi-a găsit foarte greu un loc de muncă necalificată. S-a angajat ucenic la un atelier de mecanică, dar fără să fie remunerat, apoi a lucrat, pe rând, într-o turnătorie, în producţia mobilei, în transport şi, într-un final, după multe memorii trimise autorităţilor, în învăţământ. A predat Limba şi literatura română în câteva şcoli gimnaziale şi licee din judeţ şi a ocupat vreo patru ani funcţia de inspector pe disciplină. După 1989, a fost primul preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Sălaj, dar a renunţat la funcţie, pe motiv că aceasta necesita timp şi bani, iar el încă era dascăl. În schimb, l-a propus în funcţia de preşedinte pe doctorul Ioan Puşcaş.

Asemeni altor foşti deţinuţi politici, Gheorghe Pop povesteşte cu reţinere despre tortura la care a fost supus. Pentru că metodele de tortură practicate în închisorile comuniste nu erau doar generatoare de mare suferinţă fizică, ci şi menite să îi umilească şi să îi depersonalizeze pe condamnaţi, spune că şi acum, ajuns la vârsta de 85 de ani, are coşmaruri legate de acei ani de detenţie.

Mai puteţi citi:

Destinul tragic al Corneliei Veturia Coposu, sora Seniorului. „După ce a îndurat toată mizeria comunistă, nu a mai apucat să vadă zorii libertăţii“

Calvarul familiei Coposu în timpul regimului comunist: „Vindeam lucruri din casă ca să avem bani de pâine“

Detalii despre torturile din închisorile comuniste. Corneliu Coposu: „Am fost bătut cu sacul de nisip, cu cearşaful ud, cu creionul la testicule, cu biciul“