Practici magice tradiţionale: descântecele care alungau bolile şi actul ritualic făcut pentru a-l aduce pe bărbat în braţele femeii. Explicaţia specialiştilor

Practici magice tradiţionale: descântecele care alungau bolile şi actul ritualic făcut pentru a-l aduce pe bărbat în braţele femeii. Explicaţia specialiştilor

În tradiţia populară există descântece pentru toate bolile FOTO Fotolia

Magia a reprezentat întotdeauna o componentă importantă a mentalităţii tradiţionale româneşti, la practici din sfera magicului apelându-se în special în caz de boală, dar şi atunci când sentimentele unei fete nu se prea potriveau cu cele ale flăcăului. O parte dintre aceste ritualuri magice mai sunt folosite şi astăzi în unele sate.

Ştiri pe aceeaşi temă

Căutatul de deochi, descântecele de boală, vrăjile pentru influenţarea sentimentelor iubitului - sunt doar câteva dintre coordonatele asocierii magicului în traiul tradiţional românesc. Etnologul sălăjean Camelia Burghele, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, şi-a dedicat mare parte din activitatea sa de cercetare studierii acestor practici magico-rituale şi măsura în care ele se mai regăsesc în activităţile actuale. Aşa a ajuns la Peceiu, o localitate din comuna Bănişor, unde a stat de vorbe cu bătrânele satului pentru a afla ce însemna, atunci când medicamentele nu ajutau vindecarea şi când reţelele de socializare nu creau legături amoroase, apelul la magie.

Magia - ca şansă de recuperare a sănătăţii

Potrivit etnologului, unul dintre domeniile cu cea mai largă aplicare a magiei era cel al sănătăţii, iar la baza acestui demers sta faptul că, în mentalitatea tradiţională, cele mai multe dintre perturbările stării de sănătate sunt cauzate de intruziunile răuvoitoare ale malignului în proximitatea corpului şi insinuările acestuia în organism. Rezolvarea magică a acestor dezechilibre cade  în sarcina femeilor.

”Vindecarea este echivalentă cu recalibrarea legăturilor intime şi fireşti ale organismului uman cu natura şi cosmosul. Una dintre căile cele mai des apelate în comunitatea tradiţională era descântatul de boală, un complex act cultural ce acoperă prin valoarea sa de exemplu cea mai mare parte a terapeuticii tradiţionale, la întersecţia remediului medical cu cel ritualic”, explică etnologul,

Fundamentul decântatului de boală îl reprezintă, după cum explică Nicolae Leon, în ”Istoria medicală a poporului român”, credinţa că ”mai fiecare boală are câteva semne după care se poate recunoaşte; bolile obicinuite se recunosc vezând şi întrebând: când românul e galben şi la faţă şi la albuşul ochiului, are gălbenare; când îl junghie prin cap, e bolnav de cuţit; când se întinde mereu şi este beşicat pe la gură, e bolnav de ceasul cel rău; când îl doare inima, are isdat; când e mâhnit, slab, gălbenicios şi pare că nu e în toate minţile, are sburător etc. Mai greu e de cunoscut o boală când nu prea are semne: atunci se cearcă toate buruienile şi descântecele, până când se nimeresc descântecul sau buruiana boalei, aşa că se recunoaşte boala, după buruiana sau descântecul cu care s-a vindecat bolnavul, că sunt descântece şi buruieni pentru toate boalele”.

Cuvinte magice: căutatul de ”fapt”

Printre bolile ”vindecate” cu descântece se numără bubele de ”fapt” (un fel de afte), frecvente în special la copii.

„Cineva îl arunca aşe, şi să prindea. Erau nişte bubiţe roşii. Şi trăbuia şi îl ţâpi su on gard, unde nu călca nimeni, că dacă călcai acolo unde îl ţâpai, să prindea. Dacă io cot şi îl arunc şi tu calci acolo, te umpli de fapt. Să zâce aşe:
Fapt năcurat
Cine te-o ţâpat cu on jejet,
Io te ţăp cu două.
Cine te-o ţâpat cu două,
Io te ţâp cu trei...
Şi tăt aşe până la nouă:
Cine te-o ţâpat cu nouă,
Io te ţâp cu mâinle mele cu amăndouă.
Trăbuiau nouă feluri de sămânţe şi le puneai pă jar şi le ţâpai cu o gozăriţă cu jar atunci când zîceai că io le ţâp cu mânurile astea două. Da trăbuia prima dată şi calce ala pă gozăriţă, jos. Care avea fapt călca jos şi d-acolea luai cu gozăriţa urmă, urma aceie şi acolea ţâpai jaru ala. Numa grău să nu fie, mălai, păsulă, de berbiniţă, de orice, numa grău să nu fie, că ala îi sfinţât, îi pâinea noastă dă tăte zâlele şi cu aceie nu să face boscoane, cum să zâcea mai demult”
, povesteşte una dintre femeile din Peceiu.

„Faptu o fost o boală, Doamne feri, te umpleai tătă de bube pă piele şi te scărpănai, heaba te duceai şi în spital, că nu scăpai. Şi atunci luai on pic de foc şi mereai la o mejdă şi puneai picioru acolo în mejdă şi era on pic de descântec, da amu l-am uitat şi ţâpai focu acolea şi îl acupereai şi acolea rămânea. Aşe cu focu, numa dacă nu ai avut foc, că te-ai dus undeva şi dacă nu s-o vujit şi ai foc, atunci îţi trebuiau moşini. Acolea, chiar pă mejdie, şi acolo rămânea faptu. M-o învăţat o vecină, aşe era oarecum că: - Dacă cineva mi l-o ţâpat cu o mână / Io îl ţâp cu două. Şi trecea, atunci în zuua aceie s-o tămădit. Şi de sclintit tăt aşe o fost. Te frecai cu on pic de oloi ori cu unsoare şi frecai, şi să ducă vinele la loc, că iele mai sar de la loc”, îşi aminteşte o altă femeie.

Căutatul de deochi

Deochiul beneficiază, în tradiţia populară, de o suită de metode magice de combatere. ”De diuătet să ţâpau nouă cărbuni într-o cană cu apă şi făceai cruce în cană şi zâceai Tată nost şi şi beie şi să ţâpe apa aceie pă kept. O fost aşe, cazuri. Cine avea ochii deosebiţi, puteau diuătea”, spune o bătrână, în timp ce alta îşi aminteşte că ”să nu să diuake, le luam (copiilor - n.a.) dân boşca porcilor, dân veghire, on pic şi le unjeam pă frumte şi nu să diuată”.

Căutatul de speriat

Copiii mai sperioşi din fire erau trataţi, şi eu, cu descântece:

De spăriet să cota cu o pană dă ghină şi cu trii fire de mătură. Să zăcea aşe, la început, dă trii uări Tatu Nost şi după aceie zâceai:
Nouă spărieţi dân spărieţi,
Opt spărieţi dân spărieţi,
Şepte spărieţi dân spărieţi,
.......
Un spăriet dân spăriet,
Tăţi spărieţii să margă în Dunăre
În lung şi-n lat
Ionica şi rămâie
Curat şi luminat
Aşe cum Dumnezău sfântu mi l-o dat!
Şi zâceai dă nouă uări.
Şi i le suflai deasupra lui şi i le puneai acolo deasupra lui, în belceu, ori la cap şi durmea pă iele şi nu mai era spăriet”


Practicile magice şi problemele amoroase

Magiei i se atribuiau puteri şi în domeniul dragostei, motiv pentru care practici din acest registru erau performate, exclusiv de fete, ori de câte ori simţeau că riscă să rămână nemăritate. ”Acest fapt este semnificativ din punct de vedere al statutului social al fetelor în satul tradiţional, în care iniţiativa selecţiei maritale este rezervată exclusiv flăcăilor", explică etnologul camelia Burghele.

Unul dintre momentele importante din an în care se performau acte magico-ritualice era Boboteaza, când fetele care voiau să îşi vadă ursitul, ţineau în ajun post negru şi îşi punea busuioc sub pernă, încredinţate că în noaptea ce avea să urmeze îl vor visa pe cel cu care se vor mărita.

”Multe dintre vrăjile de dragoste erau iniţiate de fete la habă. Fetele de la o şezătoare încearcă să atragă la ele bărbaţii şi să îi împiedice să meargă la altele, determinându-i, aşadar, să renunţe la alte fete în favoarea lor”, spune Camelia Burghele.

Etnologul precizează că toate aceste încercări şi recurgeri la magie sunt justificate de faptul că, în accepţiunea populară, ”dizarmonia de cuplu este la fel de gravă ca şi cea provocată de boală; singurătatea, celibatul, lipsa cuplului, erau asociate unor ”boli” care duceau la imposibilitatea de formare a familiei şi la anularea procreerii”.

Vă mai recomandăm:

Ce se întâmplă la Judecata de Apoi. Ce sunt Purgatoriul, sfârşitul lumii şi care va fi prima etapă a judecăţii universale - explicaţiile preoţilor

„Măsurişul“ oilor, un obicei pastoral transformat în spectacol. Ce superstiţii stau în spatele tradiţiei şi de ce femeile nu aveau voie să se apropie de stână




 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: